Excepţia de neexecutare a contractului constă în posibilitatea pe care o are fiecare parte contractantă de a refuza executarea obligaţiei sale atâta timp cât cealaltă parte nu a executat propria sa obligaţie. În doctrină, ea este percepută ca un mijloc de apărare sau o sancţiune aflată la dispoziţia unei părţi care, prin simpla invocare a excepţiei de neexecutare, poate bloca cererea făcută în justiţie de către cealaltă parte (care nu şi-a executat propria obligaţie) având ca obiect obligarea celui ce invocă excepţia la a-şi executa obligaţia. Între părţile contractante, principalul efect al acestei operaţiuni juridice, îl constituie suspendarea executării propriilor obligaţiilor ale creditorului ca urmare a invocării excepţiei. Astfel, contractantul urmăreşte, pe de o parte, să se asigure faţă de situaţia foarte nefavorabilă în care s-ar afla, dacă şi-ar executa, în mod unilateral, obligaţia ce-i revine şi, pe de altă parte, să îl constrângă pe cocontractant să îşi execute obligaţia ce-i revine.