Tezele caracteristice filozofiei războiului pot fi regrupate în câteva tipuri de argumentări. Primul tip e de ordin antropologic: războiul face parte din însăşi natura umană. Al doilea tip este de ordin politic: orice politică se bazează pe război şi se justifică prin război. Al treilea tip face apel la legile vieţii sau la legile istoriei, considerând că războiul este creator de valori de ordine sau de justiţie. În cursul timpurilor filozofia a văzut în război ceva anormal, monstruos, secundar şi inuman. De la poftele fără măsură a cetăţii platoniene la proiectul de pace perpetuă la Kant, războiul este o stare în care fiinţa umană cade parcă în afara propriei voinţe, fără de a conştientiza consecinţele. O atare tradiţie, care nu este în exclusivitate nici irenică, nici pacifistă, încearcă să depisteze resorturile psihologice sau sociale care duc la declanşarea războiului, sau cel puţin recuperează fenomenul războiului drept prin faptul că el este un război pentru război – „Si vis pacem, para bellum” [3]. Războiul este în cel mai bun caz mijlocul păcii, vocaţia omului în societate. O altă tradiţie, contrarie, începând cu Hegel şi Nietzsche, susţine întâietatea ontologică a războiului, făcând legătură, în mod paradoxal, cu ideile presocratice despre fenomenul războiului, în cheia: războiul este „părintele tuturor lucrurilor” [1]. Din această perspectivă lucrurile se inversează: viaţa în pace, în sânul societăţii civile (care nu a fost creată pentru pace) face loc intereselor egoiste, duce la pierderea conştiinţei morale, iar războiul readuce fiinţa umană de la starea de izolare la existenţa egalitară şi comunitară – „războiul este sănătatea popoarelor”, afirmă Hegel [4]. Mai mult decât atât, existenţa care nu ajunge până la înălţimea războiului este o existenţă neadevărată, o iluzie a cărei rădăcini pot fi religioase, ascetice sau morale [2]. Precum afirmă Lévinas: „Războiul instaurează ordinea căreia nimeni nu poate să rămână distant”[5].