Figură proeminentă a culturii juridice româneşti, Constantin Hamangiu este autorul unei opere impresionante în materia sistematizării legislaţiei româneşti, a editării revistelor de jurisprudenţă şi a publicării primelor contribuţii în domeniul dreptului de autor din doctrina juridica românească. Personalitate complexă, marele jurist s-a manifestat şi ca un intelectual rafinat bucurându-se de un statut privilegiat în mediul cultural interbelic. Valenţele filantropice ale gesturilor sale, materializate în donaţii consistente liceului din oraşul natal şi, mai cu seamă, Academiei Române sunt elemente de referinţă în acest sens. Activitatea sa literară este mai puţin cunoscută, ca urmare a faptului că s-a manifestat în prima parte a vieţii lui Constantin Hamangiu, înainte ca acesta să devină marele autor din domeniul ştiinţei juridice. Rămâne însă o realitate faptul că poeziile, epigramele, eseurile şi comentariile literare semnate de acesta au îmbogăţit paginile periodicelor bârlădene şi au animat viaţa culturală tutoveană. Este motivul pentru care Constantin Hamangiu este numit adesea „primul versificator al Bârladului” [1], iar istoriile culturale ale acestui oraş îi recunosc un rol semnificativ în emergenţa ambianţei literare de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Raportată la perioada în care s-a desfăşurat, aproximativ un deceniu, activitatea sa literară este considerabilă prin diversitatea şi frumuseţea stilistică a scrierilor sale. Pot fi decelate două etape în care s-a format şi s-a manifestat poetul Constantin Hamangiu. În prima etapă, adolescentul de la liceul „Codreanu” a publicat sub semnătura sa diverse poezii culese din ţinuturile tutovene şi câteva poezii proprii. Debutul literar a fost identificat în anul 1888, în revista cu profil pedagogic George Lazăr, unde au fost publicate poezii aflate sub puternica influenţă a versurilor lui Eminescu şi Vlahuţă. Cea de a doua etapă din activitatea literară a lui Constantin Hamangiu cuprinde anii studenţiei de la Facultatea de Drept din Bucureşti. Specific acestei etape este abordarea unui stil mai lejer, diferit de sobrietatea anilor anteriori. Totodată, poeziile romantice şi epigramele nu mai apar sub numele autorului ci sunt semnate cu pseudonimul Maria N. dela Banca [2]. Ascunderea identităţii nu era spectaculoasă în condiţiile în care majoritatea creaţiilor literare din periodicele bârlădene apăreau sub pseudonim. Spectaculoasă este însă atmosfera misterioasă care s-a construit timp de 15 ani în jurul acestui nume.