În romanul Crimă şi pedeapsă, Raskolnikov, având creierul bolnav, plăsmuieşte vise extraordinar de precise şi de vii, care par foarte reale. Din visele criminalului, care se credea că aparţine categoriei supraoamenilor şi considera că are dreptul să înfăptuiască crime fără mustrări de conştiinţă, putem observa urme de vinovăţie sau chiar de milă sesizabile în primul său coşmar. Aceste vise, bolnăvicioase, trăiesc multă vreme în conştiinţă şi impresionează puternic organismul slăbit şi surescitat. Imaginile ireale la Dostoievski pot exprima cu o forţă inegalabilă realitatea. În nuvela Smerita este prezent excepţionalul, un alt element primordial al poeticii dostoievskiene analog cu fantasticul. Fenomenul extraordinar este sinuciderea în romane – omorul, boala, prostituţia, paricidul. Cazul extrem este sinuciderea, cu o icoană la piept, a unei femei nu este în Smerita un obiect de senzaţie, ci unul supus analizei într-un context foarte complex. Primul drum fără ieşire apare cu toată claritatea atunci când Smerita se trezeşte că a cheltuit toţi banii pe anunţuri în ziare tot mai puţin pretenţioase în căutare de lucru, iar eroul nuvelei, proprietarul casei de credit, îi sugerează că pentru a reuşi n-are decât să dea în ziar următorul anunţ: „Persoană tânără, orfană, caut loc de guvernantă la copiii mici, de preferinţă la un văduv. Pot să ajut şi la gospodărie”. Al doilea drum e renunţarea la propriile sentimente, la propria personalitate. Pe primul drum Smerita nu poate să pornească pentru că este onestă, cu sufletul curat ca izvorul de munte, pe al doilea, de asemenea, pentru că are personalitate şi este mândră. Aici se manifestă preferinţa lui Dostoievski pentru situaţiile tragice. Eroul nuvelei, zălogarul, nu o salvează pe eroină, ci numai amână, intensifică prăbuşirea ei. El devine călăul Smeritei. El vrea să fie fericit în izolare faţă de oameni. Stilul lui Dostoievski este prea complicat, greoi, lipsit de armonie, precum şi pasiunea pentru reflecţii lungi, abstracte, confuze. Dostoievski este artistul liric dând la iveală adevărul din străfundurile sufletului său, încercând să-l molipsească pe cititor, să-l convingă, să-l zguduie, să nu se destăinuie. Nu poartă grija frumuseţii exterioare a operelor. Arta naraţiunii, polifonismul, cuvântul bivocalic multidirecţional sunt acele fenomene ale poeticii, care determină stilul său.