Vă mărturisesc că invitaţia primită de la Chişinău, prin intermediului distinsului profesor Lorin Cantemir, de a participa cu o comunicare la acest dialog între specialiştii ştiinţelor exacte şi mai puţin exacte având ca punct de plecare cultura Cucuteni sau poate, mai exact, ar trebui spus spiritul Cucuteni moştenit până astăzi, mi s-a părut incitantă. Parcurgând acel argument al manifestării ce ne-a fost înaintat tuturor, mi-am dat seama că, cel puţin în ceea ce priveşte studiul culturii Cucuteni, de câteva decenii bune s-a stabilit o colaborare interdisciplinară cu rezultate vizibile. Întotdeauna există însă loc de şi mai bine. Iar acum, la începutul mileniului III, diverse tehnici şi metodologii moderne pot fi cu succes aplicate în arheologie. Cunoscută mult timp doar specialiştilor, cultura Cucuteni suscită astăzi interesul unor cercuri mai largi de iubitori ai artei preistorice şi arheologiei. Triburile Cucuteni au creat splendida şi originala ceramică pictată şi au lăsat opere nu mai puţin remarcabile în domeniul artei figurative. Realizările artistice ale cucutenienilor se înscriu, incontestabil, între cele mai importante manifestări de artă plastică din lume, constituind, pentru preistoria Europei, o culme de neechivalat, o contribuţie inestimabilă la patrimoniul cultural mondial. In mileniile IV-III i. Hr. Europa răsăriteană, arie de convergenţă culturală, cunoaşte o deosebită înflorire a civilizaţiei eneolitice. Intre creaţiile strălucite de aici se remarcă cultura Cucuteni care este, fără îndoială, singura cultură preistorică europeană care poate rivaliza cu civilizaţiile din Orientul Apropiat. In urma cu 120 de ani, când încă nu era descoperită staţiunea de pe Cetăţuia, numele Cucuteni evoca oricui doar un sat obişnuit din centrul Moldovei. Au trecut 120 de ani de eforturi datorate arheologilor, uneori pasionaţi dilentanţi, alteori instruiţi sau chiar erudiţi profesionişti cu riguroase reguli de cercetare şi Cucuteni a devenit un nume cu o rezonanţă aparte. Un nume fără de care este imposibil să fie alcătuit un tratat de preistorie europeană. În cele ce urmeaza voi face o prezentare succintă a ceea ce înseamnă cultura Cucuteni din punct de vedere istoric. Aş dori ca din spatele unei prezentări destul de tehnice să fie vizibil faptul că în spatele capodoperelor cucuteniene s-au aflat oameni, oameni obişnuiţi a căror istorie s-a desfăşurat pe aproximativ o mie de ani. Realizările artistice, oricât de excepţionale ar fi, nu pot fi rupte de viaţa creatorilor lor. Este de datoria noastră, a celor care studiem această epocă, să reconstituim, în limita posibilităţilor, lumea cucutenienilor. Cultura Cucuteni, parte integrantă a marelui complex cultural Ariuşd-Cucuteni-Tripolie răspândit din sud-estul Transilvaniei şi nord-estul Munteniei, peste toată Moldova şi Basarabia până în vestul Ucrainei, care a atins în perioada sa de maximă expansiune o suprafaţă de peste 350 000 de km2 (fig. 1), a constituit obiectul a numeroase studii şi lucrări cu caracter monografic. Conform acestora, în cadrul marelui complex cu ceramică pictată avem de-a face cu două mari areale regionale, Ariuşd-Cucuteni şi Tripolie între care nu Prutul, cum s-a considerat mai de mult, ci mai curând Nistrul constituie o linie de demarcaţie convenţională. Civilizaţia Cucuteni s-a născut pe un fond local, Precucuteni III, cu influenţe venite din mediile culturale învecinate (Petreşti şi Gumelniţa) şi a cunoscut 3 faze de evoluţie stabilite pe baza analizei stratigrafice şi stilistice numite de arheologi A, A-B şi B fiecare cu mai multe etape corespunzătoare celor cu altă denumire din cadrul culturii Tripolie. Densitatea aşezărilor cucuteniene este cu totul ieşită din comun. Uneori pe teritoriul unui sat actual găsim urmele a 8-10 staţiuni cucuteniene. Toate datele converg pentru a sublinia faptul că în aria culturii Cucuteni asistăm la o puternică explozie demografică care se manifestă, probabil, de la sfârşitul culturii Precucuteni şi care se accentuează pe parcursul celor trei faze evolutive. Explozia demografică cucuteniană a fost determinată de o secvenţă climatică favorabilă practicării agriculturii, de perfecţionarea uneltelor şi tehnicilor agrare precum şi de alţi factori greu de precizat. Chiar dacă nu avem posibiltatea de a insista asupra acestui lucru, este clar că încă din prima fază de evoluţie, cultura Cucuteni cunoaşte o agricultură destul de diversificată şi cu o productivitate remarcabilă pentru acel timp. În bună parte, acest progres poate fi explicat prin folosirea unor unelte aratorii tractate de oameni dar şi de animale. Existenţa unor preocupări de selecţionare a seminţelor încă din faza Precucuteni III constituie un argument în plus. Se poate aprecia că factorii generali indispensabili unei aşezări cucuteniene sunt: apropierea unei surse de apă, terenuri favorabile practicării agriculturii (la nivelul tehnologic de atunci) şi a păşunatului, asigurarea apărării cu un efort minim. Fără îndoială au existat şi alte motive şi chiar excepţii determinate de existenţa unor condiţii speciale dintre care amintim doar exploatarea sării. Aproape toate staţiunile cucuteniene se găsesc în imediata apropiere a cursurilor de apă principale sau de mai mică importanţă situare pusă, de unii cercetători şi în legătură cu existenţa unor căi de comunicaţie lesnicioase. Locuirile au fost situate pe promontorii desprinse din terase de diferite altitudini, fragmente de terase, mameloane, dealuri şi mai rar pe interfluvii, grinduri sau insule. Săpăturile ample (Hăbăşeşti, Târpeşti, Truşeşti, TraianDealul Fântânilor) demonstrează că satele cucuteniene erau construite după un plan mai mult sau mai puţin preconceput. Pe baza datelor publicate până acum au fost deosebite trei modalităţi de organizare a satelor: circular, pe şiruri paralele şi în grupuri. Au fost descoperite atât aşezări cu 15-17 locuinţe, dar şi cu câteva sute de case, ultimele ocupând până la 10- 15ha. În aria Tripolie din Ucraina în regiunea dintre Nipru şi Bugul de sud au fost descoperite aşezări care acoperă suprafeţe de sute de hectare şi care au peste 1500 de locuinţe. Satul era de regulă, organizat circular în jurul unui spaţiu destinat folosirii obşteşti unde se afla sanctuarul sau sanctuarele, unde se desfăşurau adunările şi ceremoniile rituale ale comunităţii. Locuinţele cucuteniene au fost cercetate cu atenţie fiind printre cele mai studiate probleme. Sunt cunoscute tehnicile de construcţie şi amenajările interioare. Reţinem că în aria culturii Cucuteni sunt semnalate 3 tipuri de locuinţe: construcţii de suprafaţă de formă dreptunghiulară cu sau fără platforme, prevăzute cu instalaţii de încălzire care pot fi vetre sau cuptoare, locuinţe de suprafaţă cu plan circular care uneori sunt adevărate colibe şi bordeie. Marea majoritate a locuinţelor cucuteniene este constituită din construcţii dreptunghiulare de dimensiuni variabile (între 40-100 mp) dar sunt şi cazuri de locuinţe care ating 350 mp şi nu sunt foarte rare. Specifică pentru faza A este locuinţa pe platformă din bârne peste care sa aplicat un strat de lut refăcut din când în când. În fazele Cucuteni A-B şi B acest gen de construcţie care cere un volum mai mare de muncă este mai puţin frecvent fără a fi total abandonat. Locuinţele sunt în general spaţioase fiind uneori împărţite în 2 sau mai multe încăperi reflectând măiestria constructorilor şi un înalt grad de civilizaţie (fig. 2). Prin determinări de ordin geografic, geologic, petrografic, palinologic, paleobotanic şi arheozoologic efectuate în mai multe staţiuni cucuteniene s-au obţinut date semnificative relativ la mediul ambiant şi la economia comunităţilor din staţiunile respective. Pe lângă cultivarea plantelor, comunităţile cucuteniene se ocupau cu creşterea animalelor, în special a taurinelor şi în al doilea rând cu a porcinelor şi a ovi-caprinelor. Vânătoarea avea un rol secundar fără a fi de neglijat. Cu siguranţă au existat meşteşugari specializaţi care procurau şi prelucrau silexul prin cioplire, piatra prin şlefuire şi perforare, lemnul, osul şi cornul. Comunităţile în discuţie cunoşteau metalurgia cuprului şi a aurului. Din creaţiile acestor comunităţi, ceramica şi modelarea plastică în lut, sunt cele mai importante moşteniri peste timp ale artei cucuteniene. Studierea acestora a permis să se deosebească atât cele trei areale ale complexului AriuşdCucuteni-Tripolie cât şi variantele arealelor Cucuteni şi Tripolie. Pe baza particularităţilor de tehnică, formă şi decor s-a stabilit, pe de o parte, originea culturii din aceste areale, pe etape iar pe de alta, legăturile cu civilizaţiile vecine sau mai îndepărtate din estul, sud-estul şi centrul Europei precum şi mai departe din Orientul Apropiat. Este vorba de o ceramică de foarte bună calitate arsă la roşu la aproximativ 1000o C în cuptoare deosebit de elaborate. Probele de ceramică analizate de specialişti au permis să se obţină rezultate semnificative relativ la materia primă folosită, particularităţile pastei, tehnologia utilizată, mai ales în ceea ce priveşte arderea şi compoziţia culorilor. În ceea ce priveşte tehnica de producere a vaselor, pe baza datelor directe sau indirecte, s-a ajuns la concluzia că metoda răsucirii lutului a fost combinată cu un procedeu de rotaţie (disc, turnetă sau roată) utilizat întâi în faza Cucuteni AB şi apoi generalizat în faza Cucuteni B. Sunt remarcabile diversitatea şi echilibrul deosebit al formelor vaselor care uimesc prin eleganţă şi proporţie ceea ce le conferă o valoare artistică deosebită. Meşterii au modelat alături de vasele cu un caracter uzual (printre care amintim străchini, castroane, capace, cupe, pahare, vase de provizii, fructiere) şi vase care aveau rol de cult, folosite în ritualuri religioase (cum sunt vasele suport, vasele binoclu, vasele antropomorfe şi zoomorfe, vasele prismatice, vasele de tip horă) (fig. 3). Decorul ceramicii a evoluat de-a lungul timpului. Primele etape sunt marcate de tradiţia precucuteniană a decorului incizat în care cultura Cucuteni îşi are geneza, în ceea ce priveşte tehnologia ceramicii şi chiar a unor motive şi tehnici decorative cum ar fi canelurile, inciziile, ovele, alveolele, spiralele dar şi pictura. Inceputul culturii Cucuteni corespunde unor căutări caracterizate de experimente dar şi de împrumuturi culturale din mediul culturilor vecine (Petreşti şi Gumelniţa) elemente ce vor fi asimilate şi dezvoltate în stiluri ce vor deveni ulterior, prin adoptarea picturii tricrome, definitorii acestei civilizaţii. Pictura tricromă va permite combinaţii în care imaginaţia artiştilor pare să nu cunoască limite. Culorile folosite sunt albul, roşul şi negrul. Mai ales în prima fază de evoluţie a culturii se observă o adevărată obsesie de a picta tot vasul pe exterior, uneori chiar şi pe interior (ceea ce specialiştii de astăzi au denumit horror vacui). Motivul pricipal a fost spirala care va fi compusă şi descompusă în spirale înlănţuite, secţionate, reduse doar la bucle, organizate în şiruri orizontale, verticale sau oblice sau în diverse alte combinaţii. Motivul spiralei va fi combinat cu cercuri pictate, ove, elipse, linii şi benzi. Decorul este dispus în registre, simetria şi ritmicitatea cunoscând un echilibru remarcabil. Albul şi roşul sunt principalele culori folosite la decorarea ceramicii, negrul fiind de cele mai multe ori utilizat pentru conturarea şi sublinierea unor motive decorative. In faza următoare, faza A-B, negrul, care capătă o nuanţă ciocolatie, predomină în decorarea ceramicii. Motivele sunt pictate în această nuanţă uneori folosindu-se chiar pentru acoperirea spaţiilor pe care se pictează sau din care se rezervă motivele. Meandrele dobândesc o importanţă sporită în decorarea vaselor fiind încă prezent şi motivul spiralelor cu derivatele sale destul de variate. Ornamentarea vaselor prin incizii şi caneluri va dispărea folosindu-se doar pictura bicromă şi tricromă. Acum apare figurată în pictură şi silueta umană destul de schematizată. Apogeul artei decorative este atins în ultima fază a culturii, în faza B. Se renunţă la decorarea în întregime a vasului, decorul devenind sobru şi rafinat. Combinaţiile sunt simple însă de mare rafinament. Dominată este pictura neagră pe fond crem-gălbui sau albicios deşi nu lipseşte nici pictura cu roşu sau alb. Spirala este rar realizată, cercurile şi tangentele la cerc având un rol deosebit. Artiştii reuşesc o remarcabilă repartizare tectonică a decorului. Acum sunt introduse în decor motive animaliere (feline, cornute, şerpi stilizaţi). Deşi arta culturii Cucuteni este cunoscută mai ales prin extraordinarul decor al ceramicii, modelarea plastică a lutului a fost şi ea una din preocupările meşterilor. Este adevărat că aceste realizări nu pot fi comparate cu cele din domeniul ceramicii. In modelarea plasticii antropomorfe sunt respectate canoane rigide, legate de anumite tabuuri. Materialul folosit este, în majoritatea cazurilor lutul. Piesele sunt de mici dimensiuni depăşind rareori 20-25 cm. In general, artiştii acestei culturi au reuşit să redea valorile plastice ale corpului uman, insistând mai ales asupra coapselor şi bustului, simplificând foarte mult silueta umană prin suprimarea braţelor şi modelarea sumară a vârfului picioarelor. Capul este şi el sumar modelat. Statuetele sunt decorate prin incizii şi pictură sau nedecorate. Decorul reprezintă probabil tatuaje sau detalii vestimentare. Este interesant că cel puţin pentru faza A majoritatea statuetelor au capul rupt din vechime, posibil intenţionat. Dominante sunt zeităţile antropomorfe feminine (reprezentînd aproximativ 90% din statuete), legate de fertilitate şi fecunditate. Ele înfăţişează Marea Zeiţă sub diferite ipostaze: femeie tânără, adultă, mamă. Zeităţile masculine aveau un rol de o importanţă mai redusă decât cele feminine fiind mai puţin numeroase. Statuetele antropomorfe ale culturii Cucuteni, ca şi reprezentările antropomorfe de pe vasele din fazele A-B şi B, au permis să se reconstituie parţial îmbrăcămintea, coafura şi podoabele purtate, toate acestea atestând gradul de civilizaţie ca şi eventualele diferenţieri sociale. Destul de variată, plastica zoomorfă, prin repezentarea taurului şi a berbecului aminteşte de plastica Orientului Apropiat. Sunt reprezentate, mai rar, şi păsări cu o preferinţă pentru păsările de apă. Toate aceste reprezentări plastice, alături de altarele şi complexele de cult descoperite sugerează faptul că religia era bine structurată, cu sanctuare plasate în zonele centrale ale aşezărilor, locuri de cult, rituri şi ritualuri bine definite legate de fertilitate şi fecunditate. Cultul morţilor este mai puţin cunoscut datorită numărului foarte redus de schelete descoperite până în prezent şi a absenţei necropolelor. Din materialele descoperite până în prezent s-au observat mai multe practici interesante. Cei mai mulţi dintre inhumaţii găsiţi în aşezări sunt copii sau adolescenţi iar resturile disparate provin de la femei. Se presupune existenţa unei antropofagii rituale şi a unor înmormântări parţiale. O ultimă chestiune pe care am dori să o atingem în acest scurt excurs istoric este distrugerea aşezărilor cucuteniene şi finalul civilizaţiei. Este binecunoscut faptul că toate aşezările cucuteniene sunt distruse de incendii violente. Distrugerea prin foc a fost explicată fie prin incendii accidentale, fie datorate unor conflicte intertribale. Pentru a ne uşura argumentarea vom schiţa un scurt tablou al unei aşezări cucuteniene. De obicei satul se afla pe o înălţime mai mult sau mai puţin dominantă apărat pe trei părţi de pante abrupte a patra latură fiind uneori barată de un sistem de fortificaţii artificiale. Caracteristic este satul compact. Pe o suprafaţă relativ mică, limitată de forma naturală a terenului, încorsetat de şanţul de apărare se înghesuiau, respectând o anumită ordine, numeroase construcţii ce înglobau o mare cantitate de materiale inflamabile (lemn, paie, stuf şi, uneori, şi rezerva de nutreţ pentru iarnă). Se ştie că spaţiile între construcţii erau în general reduse. Între locuinţe se aflau vetre exterioare şi cuptoare. Instalaţia de încălzit cea mai folosită era vatra. În aceste condiţii, fără îndoială, incendiile datorate neglijenţei sau trăsnetului erau frecvente. Un incendiu deja izbucnit era foarte greu de înăbuşit, sursele de apă fiind relativ departe. S-ar putea ca unele aşezări să fi fost în cei aproximativ o mie de ani de existenţă a culturii Cucuteni distruse de cutremure urmate şi de incendii. Toate acestea explică distrugerea unui număr de aşezări. Alte aşezări au fost distruse prin foc de expediţii războinice din timpul numeroaselor conflicte intertribale. Aşa se explică preferinţa pentru poziţii cu o bună apărare naturală şi folosirea unor sisteme artificiale de fortificaţii. Aşa se explică şi faptul că în majoritatea staţiunilor cucuteniene a fost descoperită o cantitate impresionantă de material in situ dovedind, că cel puţin o parte din aceste aşezări au trebuit părăsite în grabă. În ceea ce priveşte sfârşitul civilizaţiei, începutul fazei Cucuteni B pare să fie marcat de o continuă creştere a populaţiei, de o stagnare în perfecţionarea tehnicilor şi uneltelor agricole şi de o înmulţire a conflictelor intertribale. Exploatarea, timp de mai multe sute de ani a aceloraşi terenuri agricole, defrişarea prin foc, lipsa rotării culturilor toate au dus la epuizarea solului. Numărul mare de comunităţi umane aflate pe un spaţiu relativ restrâns, turmele numeorase au dus la degradarea mediului înconjurător. Aceste fenomele se pare că s-au manifestat mai întâi ca procese microregionale iar apoi, spre sfîrşitul fazei Cucuteni B, au dat naştere unei oscilaţii climatice de amploare macroregională. S-a apreciat că oscilaţia climatică amintită s-ar fi produs independent de factorii menţionaţi. Aceştia însă au amplificat efectele schimbării de climat produsă în jur de 2800 i. Hr. Triburile Cucuteni cu o veche tradiţie agricolă, cu o viaţă profund sedentară, nu au reuşit să se adapteze noilor condiţii. Până recent dispariţia culturii Cucuteni a fost pusă exclusiv pe seama pătrunderii în spaţiul cucutenian a triburilor de păstori indoeuropeni. Deşi dinamismul triburilor de păstori stepici nu poate fi contestat, totuşi, imaginea de invazie catastrofică conturată de Maria Gimbutas este exagerată. Ar fi interesant de văzut care au fost motivele ce au determinat mişcarea spre vest a păstorilor din stepele nord-pontice atât de potrivite modului lor de viaţă. Una din cauze ar putea fi tocmai oscilaţia climatică amintită. După părerea noastră motivele care au dus la dispariţia civilizaţiei Cucuteni sunt mai complexe decât simpla pătrundere a triburilor de păstori stepici. Criza internă a cucutenienilor a fost determinată de explozia demografică, epuizarea terenurilor agricole, stagnarea perfecţionării tehnicilor şi uneltelor agricole; deteriorarea mediului înconjurător a fost amplificată şi de schimbarea climatică şi de presiunea sporită a triburilor indoeuropene toate acestea au dus la dispariţia treptată a modului de viaţă cucutenian. Deci, nu este vorba de o exterminare a populaţiei cucuteniene. Cu timpul modul de viaţă al cucutenienilor a fost „corupt” prin acela al păstorilor indoeuropeni cu o altă organizare socială şi economică, favorizată de noile condiţii ecologice. Puţin din ei s-a transmis peste veacuri până la noi.