Comunicarea noastră este axată pe două concepte de naratologie: narator și naratar, pe care le vom interpreta în contextul textelor epice, semnate de Mihail Kogălniceanu. Ne propunem, deci, să examinăm și să explicăm această relație în nuvela „Iluzii pierdute… Un întăi amor” și începutul de roman „Tainele inimii” ale prozatorului pașoptist. Fiind o instanță intermediară între autor și cititor, o proiecție, aparent neutră, a autorului, în aceste două proze apărute, respectiv, în 1841 și 1850, naratorul organizează succesiunea evenimentelor, asumându-și diverse roluri. Pe lângă funcția de bază – reprezentarea fundamentală (nararea) – naratorul lui Mihail Kogălniceanu își asumă și alte funcții: generalizantă sau ideologică, metanarativă și comunicativă, toate deducându-se din modul cum acesta se raportează la naratar, termen ce în naratologie echivalează cu cititorul ideal, care nu este decât o instanță intratextuală. Menționăm că naratorul din prozele menționate apelează frecvent la receptorul imaginar, incluzându-l în discurs, creându-i iluzia de co-participant la elaborarea istoriei. Indicatorii textuali ai acestei relații sunt verbele și pronumele la persoana a IIa singular și plural („zău nu ți-oi ști spune”, „nu ți l-oi spune”, „nu ți-oi vorbi”, „să vă vorbesc”, „să vă povestesc”, „v-o descriu”), substantive la cazul vocativ, însoțite de adjective („înalto nobleță și respectabile public”) etc. În consecință, naratorul este cel care deține funcția de regie, dar tot el definește ideologiei operei printr-un dialog continuu cu naratarul, proza artistică a lui Mihail Kogălniceanu oferindune, în acest sens, proiecții inedite ale raportului dintre acestor ființe de hârtie.