Din analiza datelor cercetărilor sociologice, resurselor bibliografice şi webografice relevante subiectului, rezultă elemente-cheie ce privesc problematica cercetării ştiinţifice la nivel universitar în Republica Moldova, respectiv, în ce priveşte capacitatea actorilor instituţionali de a iniţia şi implementa proiecte de cercetare-dezvoltare-inovare, cât şi capacitatea de a valoriza şi valorifica rezultatele acestora. În linii mari, obiectivele universităţilor din Republica Moldova nu diferă de cele pe care instituţii similare din Europa le au: o mai mare vizibilitate în spaţiul public (a rezultatelor specifice, în cazul de faţă), o prezenţă în spaţiul public mai activă şi mai relevantă, necesitatea transparenţei, responsabilităţii şi comparabilităţii, redimensionarea şi recalibrarea structurilor instituţionale existente, o mai bună relaţie între cercetare, inovare şi învăţământ superior, promovarea diversităţii în sectorul universitar european, elaborarea şi implementarea unor măsuri adecvate de gestionare a capitalului uman, încurajarea învăţării pe tot parcursul vieţii, consolidarea legăturilor cu sectorul nonacademic, îmbunătăţirea condiţiilor de finanţare şi promovarea unor modele competitive şi sustenabile.  Deosebirile privesc un sistem instituţional anacronic (comparat cu cele similare din state angajate în cursa competitivităţii globale) şi un deficit major de bune practici care să asigure eficienţă şi eficacitate inclusiv în spaţiul universitar.  În termenii funcţionării sistemului instituţional, aşteptările şi necesităţile majore vizează separaţia clară a atribuţiilor organelor cu competenţe în domeniu, ce este de natură să credibilizeze instituţia cercetării ştiinţifice şi să contribuie la o creştere a eficienţei şi eficacităţii acesteia. S-ar elimina astfel şi incompatibilităţile operaţionale (Academia de Ştiinţe a Moldovei fiind şi coordonator de credite, şi creator de politici, şi cu responsabilităţi în monitorizarea şi evaluarea cercetării, şi în dezvoltarea de proiecte, şi participant la competiţii de proiecte ce au în vedere finanţarea).  Analiza datelor existente demonstrează un sprijin financiar fluctuant, dependent de context, nu de angajamente sau de priorităţi strategice explicite şi asumate, care să ofere predictibilitate şi stabilitate sistemului. Relevantă din acest punct de vedere este scăderea alocărilor bugetare în condiţiile unui context economic internaţional favorabil şi al deschiderii europene a Republicii Moldova.  Lipsa unei strategii naţionale coerente şi unitare, rezultă din concentrarea tuturor eforturilor celor implicaţi, fiind şi unul dintre motivele pentru creşterea entropiei. La fel şi absenţa unor obiective pe termen mediu şi lung, a unei asumări la nivel naţional a unor priorităţi care să angajeze interesul public şi resursele locale în anumite direcţii de dezvoltare convergente, în scopul producerii de evoluţii pozitive la nivel structural (creştere economică, creşterea calităţii vieţii etc.); universităţile au o agendă proprie de dezvoltare, probabil necesităţi instituţionale constrângătoare şi disociate de interesul public/naţional. Hiatusul între priorităţile universitare şi imperativele globale conduc, în mod previzibil, la naşterea discontinuităţilor în comunicarea defectuoasă dintre universităţi şi Academia de Ştiinţe, iar lipsa de transparenţă le perpetuează. În acest sens, o strategie naţională pe 10 ani (în opinia noastră), interdependentă de cele universitare, ar putea facilita sustenabilitate, motivare şi angajament pentru toate părţile implicate.  O decizie de politică strategică la nivel naţional, rezultată prin consens, este de dorit a fi luată în ce priveşte Academia de Ştiinţe şi cercetarea universitară. Republica Moldova, la nivel declarativ, şi-a asumat priorităţile europene şi reformarea pe care o impune Procesul Bologna şi orizontul anului 2020. Funcţional însă, cercetarea (ştiinţifică) neacademică are o pondere considerabilă în raport cu cea academică, evident defavorizată. Universităţile rămân doar furnizori de formare şi de absolvenţi şi reproducătoare ale structurilor sociale sau îşi asumă rolul de a genera cunoaştere şi competenţe, în principal printr-o investiţie financiară şi morală în ceea ce generează progresul, respectiv cercetarea. O problemă suplimentară priveşte capacitatea universităţilor de a determina resursele necesare, în condiţiile dependenţei excesive (până acum) de fondurile publice, de interesul slab al sectorului privat şi de mediul concurenţial din piaţa cercetării internaţionale.  Pe de altă parte, schimbări structurale majore trebuie de realizat în ceea ce priveşte flexibilizarea acordării finanţărilor publice pentru cercetare pe criterii de calitate a cercetării şi în condiţii de competitivitate. Este de dorit o opţiune clară pentru un climat protecţionist, care să încurajeze dezvoltarea capitalului uman şi a capacităţilor din universităţi.  Nu în ultimul rând, se produc fracturi în circuitul performanţei exact în momentul de maxim apogeu al acesteia: promovarea rezultatelor cercetării. În ciuda rezultatelor pozitive sau aşteptate realizate, finanţările viciază momentul valorizării şi valorificării rezultatelor, indiferent că ne referim la transferul de competenţe, de cunoaştere sau de bune practici, or la transferul tehnologic. Fondurile pentru participarea la conferinţe, pentru înregistrarea diverselor brevete sau patente industriale, pentru publicaţii sau pentru asigurarea vizibilităţii rezultatelor sunt considerate insuficiente. Ele sunt de natură să limiteze drastic impactul structural al unor eforturi financiare ce nu se concretizează ca beneficii pentru societate, pentru comunitatea ştiinţifică sau pentru mediul economic.  Actuala subfinanţare a sistemului universitar nu este doar un factor generator de precaritate (la nivelul bazei materiale, al susţinerii dezvoltării resurselor umane şi al compensării performanţei sau efortului). Subfinanţarea constrânge la o „inovare” nefericită la nivel administrativ şi birocratic: supraîncărcarea orară a personalului angajat în cercetare cu norme didactice. De asemenea, există şi reversul: folosirea fondurilor din cercetare pentru alte linii bugetare cu deficit la nivel instituţional, fapt asumat mai discret de către responsabilii sistemului. În ambele cazuri, cercetarea ştiinţifică este cea aflată în dezavantaj, alte priorităţi şi urgenţe fiind cele care condiţionează angajarea de resurse în zone ce ar trebui să genereze valoarea adăugată. O altă slăbiciune a sistemului constă în preocuparea pentru satisfacerea unor criterii (cantitative) de performanţă, mai puţin pentru dezvoltarea (reală) culturii şi capacităţilor locale. Îndeplinirea standardelor este o formă de dublare a competitivităţii academice doar la nivelul aspectelor formale sau procedurale în detrimentul activităţii ştiinţifice propriu-zise. O posibilă soluţie ar fi consolidarea expertizei tehnice/administrative, respectiv identificarea şi investiţia în personal competent, doar cu acest tip de atribuţii.  În ultimă instanţă, capacitatea de cercetare ştiinţifică universitară, dincolo de numeroasele aspecte problematice, de deficienţele structurale sau de subfinanţarea sistemului, are în vederea personalul de cercetare. În cele mai multe situaţii, acesta se consideră şi (comparativ cu omologi din state europene sau vecine) este inferior salarizat, cu beneficii mai puţine şi satisfacţii corespunzătoare. Remuneraţiile sunt congruente bugetelor inconsistente, achiziţiile de echipamente suferă, iar climatul profesional contribuie decisiv la demotivarea personalului.