Problema caracterului regimului stalinist, esenţa antiumană a acestuia, manifestările lui în diverse aspecte (politice, economice, sociale etc.) rămâne una de interes ştiinţific deosebit. Asta pentru că regimul bolşevic, aflat la putere în URSS până în 1991, a avut grijă să ascundă crimele comise, să şteargă urmele Gulagului, în sensul direct, cu buldozerele. Iată de ce, orice informaţii ale supravieţuitorilor acelor vremuri şi locuri cumplite sunt deosebit de preţioase. Scopul comunicării: să prezentăm analiza scrisorilor, trimise de Maxim Holban, basarabean, deţinut în una din cele mai severe zone ale sistemului penitenciar sovietic – Kolâma. Documentul studiat este cu atât mai important, cu cât nu avem multe de acest fel. Sursa documentară: Este vorba de scrisorile, semnate de Maxim Holban către familia sa, publicate de dl dr. Ion Holban în cartea Cămaşa de oţel [1]. Conținutul acestor scrisori ne oferă o bogată informație cu privire la modul de viață al deținuților. Fiecare deportat avea permisiunea de a scrie doar două scrisori pe an. Din care cauză, prin intermediul unei scrisori se adresau tuturor membrilor familiei și rudelor. Aflăm că Maxim Holban fusese luat din casă la miezul nopții, fără haine și bătut până la moarte. Este interesant și faptul că Maxim Holban, chiar dacă trece prin cele mai mari greutăți, își face griji tot pentru soarta familiei sale: „Voința de a trăi mă face să fiu bine sănătos, însă sunt foarte îngrijorat că nu știu nimic de soarta voastră” [1]. Am putea spune chiar că familia este ceea ce îl ține în viață și îl face să lupte zi de zi pe deținut, este ceea ce îi dă speranță la ziua de mâine și la o viitoarea eliberare. Prin intermediul unei scrisori, adresată părinților și surorii, Maxim Holban descrie „viața sa” în ținuturile Kolâmei: „Mă găsesc acolo unde la nimeni nu doresc să fie. Trăiesc ca vițelul în târg. Veți ști că hainele mele au mai multe sute de cârpele. Numărul care îl port în frunte, la spate și genunchi este de Z-2-588. Glonțul nemilos mă pândește în orișice moment. Noi trăim pe tăișul cuțitului, așa că aici este locul. Merg pe al doilea an de grea încercare a vieții mele, dar voința de a trăi mă face să înving toate greutățile care îmi ies în cale. Privesc cu încredere viitorul. Și bunul Dumnezeu va face să învingă și să iasă deasupra libertatea, dreptatea și cinstea”. Din relatările acestuia, putem deduce faptul că deținutului în acele locuri cumplite nu-i rămâne decât speranța și credința. Aceste două valori îl fac să lupte și să spere la libertate. Fără credință și speranță omul este pierdut, chiar și dacă este în viață, acesta nu trăiește, ci doar își așteaptă sfârșitul. Aflăm că Maxim Holban, împreună cu fratele său a fost condamnat la douăzeci și cinci de ani de detenție și cinci ani lipsiți de drepturi. Totuși acesta nu-și pierdea speranța și încerca să ia legătura cu familia. O relație deosebită deținutul o avea cu soția, cu mama copiilor săi. Înainte de deportarea acestuia în Kolâma, divorțase, însă el nu încetase să o iubească: „Eu sunt Maxim al tău, nu m-am gândit niciodată și nu mă gândesc, atâta timp cât tu trăiești, să mă despart de tine. Rog pe bunul Dumnezeu să-ți dea sănătate, să te întărească și să-ți lumineze mintea să conduci copiii și să învingi toate greutățile pe care le vei întâlni în cale, scumpă Sașa. Al tău soț, Maxim”( pag.41). Din conținutul unei scrisori, adresată părinților, aflăm că deținuții erau supuși zilnic la munci grele, pentru care nu primeau răsplată nici un bănuț, ci doar o mâncare sărăcăcioasă. Totuși, ceea ce îi făcea să-și continue munca cu ardoare era faptul că pentru o zi lucrătoare li se sădeau trei zile din pedeapsă. Eroul nostru muncea la strung. Din cauza lipsei de hrană, majoritatea deținuților sufereau de o boală cumplită – țingaua, care curma viața multora dintre ei. Hrana de proastă calitate și în cantități foarte mici, vremea rece și abuzurile conducerii îi dezumanizau foarte rapid pe deținuți și-i transformau în simpli robi. Pe lângă toate aceste chinuri fizice, dorul de casă, patrie și familie era cel mai ruinător. Despre clima Kolâmei aflăm dintr-o scrisoare trimisă fiului acestuia, Vaniușa: „Este iarnă grea la noi. Nu știu, eu m-am făcut mai mititel sau omătul mai mare, dar vă spun că pe alocurea este mai mare decât mine. Noaptea ajunge până la douăzeci grade de frig. Zilele sunt foarte mari și cu un soare orbitor. Vegetația este foarte slabă și din cauza aceasta oxigen este cu 20% mai puțin, din care cauză mulți oameni suferă de inimă. Împrejur sunt munți, pe jumătate din ei nu crește nimic, iar pe jumătate – pădure care se întinde pe pământ” ( pag.50). Pe an ce trecea, condițiile de trai erau îmbunătățite câtuși de puțin: „S-au schimbat multe în viața noastră, dar gardul cu sârmă ghimpată și vâșca cu santinelă au rămas tot așa. Lucrez în schimbul de noapte, la turnat schijă, pentru care ni se plătește câțiva bănuți deja... La noi nu este nici scârbă, nici bucurie, nici întristare, ci viață fără sfârșit. Dacă se întâmplă că se duc cu duhul drepților ori rămân fără picior sau mână, apoi toți râd, la nimeni nu-i pasă de nimic” (pag.52). Toate scrisorile au în comun un spirit de viață și o speranță deosebită a deținutului. Trecut prin cele mai grele chinuri și suferințe, acesta este cu gândul la familia sa și la soarta ei. Majoritatea scrisorilor ne evocă o spiritualitate deosebită a deținutului. Credința sa trece ca un fir roșu prin calvarul vieții și este singura sa speranță care îl mai ține în viață. Cert este faptul că și în cele mai complicate situații, omul, dacă nu-și pierde credința, este în stare să țină frâu tuturor greutăților și încercărilor vieții. Omul trebuie să creadă în ceva, nu contează în ce. Credința este cea care îl face să trăiască cu adevărat: „Sunt prea sătul de viața asta, dar mai beau apă și iar mai trăiesc”.