La începutul anului 1945, Mitropolitul Visarion Puiu, aflat din 15 august 1944 în misiune patriarhală în Croaţia, susţinut atât de Patriarhia Română, cât și de credincioșii români, hotărăște înfiinţarea unei Episcopii ortodoxe pentru viaţa religioasă a românilor din vestul Europei. Datorită unor intrigi pornite din cercurile românești ale Vienei, după capitularea Germaniei pe 9 mai 1945, Visarion Puiu este îndepărtat din capitala Austriei și i se fixează domiciliul în Tirol, la Kitzbuhl, interzicându-i-se să părăsească localitatea sau să poarte corespondenţă. Mai târziu, el reușește să se stabilească pentru un timp la abaţia Maguzzano-Lonato, în Italia. De aici trece în Elveţia, iar în 1949, la cererea preoţilor și a românilor, strânși în jurul Bisericii române din Paris, vine în capitala Franţei pentru a organiza viaţa religioasă a românilor ortodocși din Europa de Apus. Instaurarea regimului comunist în România la 6 martie 1945, cu sprijinul Uniunii Sovietice, aduce și judecarea și condamnarea în contumacie, prin pedeapsa cu moartea, a Mitropolitului Visarion Puiu, la 20 martie 1946, pentru „vina” de a fi fost Mitropolitul Transnistriei în timpul războiului antisovietic (1942-1944). A urmat și caterisirea bisericească în 28 februarie 1950, la presiunea sovietică. Visarion Puiu a avut planuri concrete de organizare bisericească a românilor din Exil, într-o mitropolie condusă de un sinod mitropolitan autonom, planuri comunicate Patriarhiei de la București, dar blocate deopotrivă de intrigile regimului comunist din România și de rivalităţile unor grupări de români refugiaţi și stabiliţi în ţările vest-europene. Pe 25 august 1949, ajunge la Paris, unde este invitat de comunitatea românească – cler și popor. Aici reușește, pe 8 septembrie 1949, recunoașterea de către statul francez a „Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Apuseană”, fondată în 1945. Intrigile și manevrele regimului comunist de la București au continuat atât pe cale diplomatică, cu diversiuni și șantaj faţă de statele occidentale, cât și în comunităţile românești din Europa, cu complicitatea unor români defectori, ceea ce a condus la marginalizarea, demisia, retragerea și înlăturarea de la conducerea firească a Episcopiei ortodoxe românești în anul 1958.