Mitul reprezintă o realitate culturală complexă, susține Mircea Eliade, care poate fi abordată și interpretată din multiple perspective, întrucât vizează întotdeauna povestea unei „faceri”, izbucnirea în lume a sacrului. Într-un context în care literatura fiecărui popor reprezintă expresia orizonturilor sale sufletești, mitul a depășit accepţia de naraţiune ce implică o credinţă, devenind o expresie lirică a modului în care un popor își percepe existenţa sau înţelege lumea. Astfel, inves­tiga­rea în discuţie se axează pe amprenta literară a mitului și pe amprenta mitologică a literaturii, cele două aspecte potenţându-se recip­roc. Atât mitul, cât și literatura ţin de domeniul imaginarului, însem­nând „căutarea posibilului care însoţește întreaga istorie a cul­tu­rii, mereu supusă inovării, deplasării formelor și valorilor” [1, p. 112].Problema continuității miturilor implică și un interes sporit pentru procesele pe care aceasta le generează, cum ar fi demitizarea și re­mi­ti­za­rea, circumscrise, în special, postmodernismului. Dacă mitul origin­nar reprezintă, în viziunea cercetătoarei Olesea Gârlea, „o ficțiune sinc­retică ce are conținut religios”[2, p. 10], atunci mitopoetica tex­tu­lui postmodern pune în evidență literaturizarea mitului, prin demi­ti­zare (ce presupune ,,golirea” mythos-ului de valenţele sale religioase) și remi­ti­zare (ca proces care îşi găseşte explicaţia în însăşi configuraţia mental-ideologică a scriitorului postmodern).În acest sens, tindem să dezvăluim valențele mitologice ale liricii lui Andrei Țurcanu, o figură poetică emblematică pentru postmo­der­nis­mul basarabean, care se remarcă prin deschiderea unui nou orizont al creativității, urmărind procesul de remitizare, prin care poetul revi­gorează atitudinile și tradițiile spirituale ale mitului tradițional.Caracterizată de imaginea unui creator animat de provocările inte­ro­gative eterne despre ființă și ființare, poezia lui Andrei Țurcanu ilus­trează intertextualitatea mitică drept esența unui proces de producere a textului postmodern și, astfel, „opera deschisă” devine un spațiu de întâl­nire între miteme, acele elemente constitutive ale mitului.Ființa literară a lui Andrei Țurcanu se conturează prin meditaţia existenţială şi aspirația de a depăşi ruptura ontologică, prin asumarea ei plenară, fapt ce reprezintă un punct de vârf al acumulărilor sale poe­ti­ce. În acest sens, emblematic este ciclul Cămaşa lui Nessos (1988), care instituie un dialog poetic cu Oda eminesciană, dezvăluind aventura fiinţei care şi-a asumat condiția efemerităţii, râvnind redobândirea echilibrului existenţial.Poezia acestui volum, împreună cu dezvoltările imprevizibile ale multitudinii de simboluri, se pretează tot mai mult remitizării și reconsiderărilor intertextuale: în primul rând, pentru că este vorba despre rescrierea Odei eminesciene și actualizarea scenariului mitic al morții reciproce a lui Nessos și Hercule; în al doilea rând, pentru că eul lui Andrei Țurcanu se identifică cu imaginea unui Heracle modern, care trăiește dilema ireconciliabilă a ființei, situată între eșec ontologic și aspirația spre reintegrare, condiția tragică a ființei fiind, în esență, o manifestare a scindării acesteia: „Otravă rumenă mi-e fructul/ ce l-am dat luminii,/ crescut în sine/ moarte şi-nviere./ Seninu-i aspru, ne­des­chis vederii,/ cuţite împlântă adânc/ în trupuri androgine” (Ars poe­ti­ca).Cert este că vocile poetice ale lui Andrei Țurcanu vin să extindă suferința personală a geniului eminescian la nivelul unui întreg popor, după cum conchide Th. Codreanu, iar multiplicarea perspectivei lirice generează, indubitabil, o polifonie expresivă a tragicului. Angajați în acest labirint ontologic sunt deci „cărunții pelerini ai sorții”: Simp­licimus, Chiron, Don Quijote, Harap Alb – instanțe lirice ale auto­rului care marchează o reiterare continuă de „învățare a morții”. Aceștia sunt supuși unor transfigurări, însă eliberându-se oarecum de încărcătura mitologică originală și desemnând o cumulare de noi semnificații: „Tot mai departe de mâine/ învins, mă-nconjor de zăbrele/ din sufletu-acesta rămâne/ o unghie-ascunsă sub piele” (Solitudine). Imaginea lui Harap Alb este, de asemenea, rezultatul unui proces de remitizare, sugerând tragismul alienării de care suferă poetul post­mo­dern, or drumul său inițiatic a fost golit de transcendență și înlocuit cu „flăcări de smalțuri”: „Lângă jarul din basm lilieci / se frământă-n ar­muri de eroi / spicu-şi scutură boabele seci / peste fulgeru–intrând în no­roi” (Alertă).În concluzie, poezia lui Andrei Țurcanu ține să demonstreze că „fatalitatea spirituală care pare să fi copleșit acest secol” [3, p. 116], poate fi depășită prin aventurarea ontologică de (re)alcătuire a sinelui și, în ciuda tendințelor postmoderniste de a desacraliza mitul, vocile poetice ale lui Andrei Țurcanu nu-și pierd din esența mitică, ci vin ca o reinterpretare a unor experiențe arhetipale ce-l caracterizează, în fond, pe poetul „mut cu încăpățânare/ și neclintit/ cu piatra unghiulară de la temelia unei case/ în timpul cutremurului” (Autoportret). Prin urmare, traseul ontologic configurat în poezia lui Andrei Țurcanu își certifică statutul de proces reinterpretativ și remitizant, în contextul în care textele sale poetice sunt raportate la imaginea integratoare a volumului – Cămașa lui Nessos.