Deși există probleme mai importante decât plictiseala, totuși problema plictiselii comportă o urgență. Aceasta deoarece a devenit atât de familiară pentru noi (pentru omul de azi) încât ea a ajuns să semene cu o periodică „întoarcere acasă”. Într-un alt timp, „când necredincioșii vroiau să-i calomnieze pe îngeri, nu găseau nimic mai ofensator de spus despre ei decât faptul că se plictisesc”. Și noi, azi, am ajuns să ne însușim cu atâta seninătate această ofensă!Într-o carte intitulată Eseuri de duminică, C. Noica atacă pieptiș problema plictiselii și-i dă o definiție ce cuprinde două elemente: „nimic din afară nu mă mai înteresează și nimic din interior nu mă mai însuflețește”. A răspunde de ce apare această stare de lucruri înseamnă a răspunde la întrebarea de ce ne plictisim? Dar un răspuns aparent atât de paradoxal, precum cel dat de Noica va trezi mai multe nedumeriri decât însăși întrebarea comunicării.Așadar, răspunsul este: „ne plictisim pentru că ne distrăm!”. Probabil că v-ați revolta în fața acestui răspuns. V-ați întreba: cum, nu e distracția opusul plictiselii, nu alungăm plictiseala tocmai distrându-ne? Să problematizăm un pic această stare de lucruri și să ne întrebăm ce este de fapt distracția? „Distracția este o dispersie, și o fărâmițare a eului propriu în parteneri, e distracție și în obiectul distracției.” Când ne distrăm suntem mutați din granițele eului nostru în eul impersonal– după cum spune Noica „cel care trăiește la persoana a treia”. Aceasta se întâmplă în distracție și cu insul care se distrează la o privire mai păt­runzătoare – trăirea la persoana a treia. „E situația insului fără personalitate, care citește conștiincios ziarul, adoptă cu mare grijă părerile și purtările comune, iar dacă se ferește cu groază de ceva e de a trăi o viață care să se poată numi viața lui”. Cam aceeași este și in­ter­pe­tarea heideggeriană, cu motivele impersonalului se și a ratării au­ten­ti­cității sinelui (Selbst). A trăi în fluxul vieții nimănui, a cărei marcă este eul impersonal– aceasta este condiția insului care se plictisește, pentru că fuge de la întâlnirea cu sine, căci nu știe ce să facă cu sine însuși.Am ajuns deci la problema întâlnirii cu sine, unde apare o întrebare destul de gravă: Dacă lăsat singur, omul nu mai are ce face, asta nu e groaznic? Dar oare în singurătatea sa, omul este cu adevărat singur, sau există în el „ceva mai adânc decât el însuși”? Acest ceva mai adânc decât noi înșine va căpăta la Noica denumirea de sine și de întoarcerile la el, adică de momentele de singurătate rodnică va considera el că depinde reușita fiecărei vieți.Se impune acuma întrebarea: ce este sinele și de ce de acesta anume depinde reușita vieții noastre? Voi merge și în acest sens pe inter­p­re­ta­rea lui Noica, care spune că „Sinele nu este eul și conștiința de sine nu e conștiința de mine. Sinele reprezintă desprinderea de eu sau mai degrabă prinderea acestuia în ceva mai vast”, iar în unul dintre cazuri „sinele poate ține de alegerea eului, ca expresie activă a lui. Este ordinul în care te-ai încadrat, idealul tău, conștiința ta etică mai adâncă.”. Problema aici ține de ancorarea individualului (strâmt) în ceva de ordin general(mai vast), însă nu poate fi vorba de generalul eului impersonal, cât mai degrabă de o atingere a generalului prin scufundarea în propria individualitate(cazuri din care cultura este plină). Această ancorare în general poate fi trecerea de la eu la sine, iar „educația și cultura este tocmai tehnica acestei treceri.”. Cum anume ne poate ajuta cultura în acest sens? O putem afla anume chestionând finalitatea culturii, iar ni meni nu a formulat-o mai bine decât Kant în acel manifest: Ce este iluminarea?. Iluminarea, spune el, „este ieșirea omului din minorat, a cărui vină o poartă el însuși. Minoratul este neputința omului de a se sluji de propria sa inteligență fără a fi îndrumat de altul.”. Cultura deci, ne ajută să ajungem la majoratul gândirii, la capacitatea de a ne folosi singuri de propria noastră inteligență și de a ne schița gândurile noastre proprii. De ce avem nevoie de un gând propriu? Tocmai pentru a da un sens și a structura într-un oarecare fel existența, căci „a da un sens vieții înseamnă tocmai a o înfrunta cu un gând care este al tău și numai al tău, a o cuprinde și a o tălmăci în el.”. Astfel, schema gând propriu-sens-viață proprie, este însăși schema trecerii de la eul purtat în toate direcțiile de ceva exterior lui (și volatil), la ancorarea eului în sine, unde își primește determinațiile din interior și trăiește o viață proprie iluminată de un gând dătător de sens.Așadar, să mai răspundem o dată la întrebarea De ce ne plictisim? Ne plictisim pentru că trăim în fluxul vieții nimănui și fugim de a trăi o viață proprie. Apoi, pentru că ne închidem în puținătatea eului și nu ne deschidem spre sine printr-un gând propriu, care ne deschide pers­pec­tiva vieții proprii. Căci o viață îmbrățișată printr-un gând propriu este o viață cu un început și un sfârșit, trăită ascendent, spre o finalitate. Pe de altă parte, o viață impersonală e o viață trăită sub perspectiva naivă a eternității. Cu universul spiritual îngust al unei astfel de vieți și fără perspectiva ridicării spre un vârf, ea se desfășoară în cadrul câmpiilor ondulate, unde alternanța plictiseală-distracție este la ea acasă.