Celebrul lingvist francez A.Meillet afirma că ,,orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizație”, subliniind astfel legătura strânsă dintre istoria lexicului și istoria societății. Importanța vocabularului este și de natură stilistică, deoarece lexicul constituie aspectul cel mai specific al fiecărui stil funcțional; deosebirile dintre stiluri, ca variante ale limbii literare, reducându-se, în primul rând, la diferențele de vocabular și de frazeologie [apud 1, p. 53]. Derivarea reprezintă una dintre sursele esențiale de reînnoire a cuvintelor limbii române, unde se observă cum funcționează legitățile interne ale limbii în diferite etape ale societății.Formarea cuvintelor, actualmente, se face vizibilă tot mai mult, contribuind la apariția elementelor noi,la constituirea limbajului modern. Constatăm că limba noastră, asemeni celorlalte limbi romanice, își completează sistemul lexical și își consolidează resursele interne de îmbogățire și recurge la un proces de perfecționare perpetuă a lor. Este cunoscut că unul dintre principalele izvoare de promovare a unor creații lexicale este mass-media. Dacă pentru limba literară a fost și rămâne elocvent modelul marilor scriitori, pentru limbajele științifice exemplul celebrilor savanți, profesori de performanță, atunci pentru vorbitorii de rând pe primul plan sunt materialele presei scrise și ale celei vorbite. În articolul de față, am încercat să relevăm unele procedee de formare a cuvintelor în limba română, și anume, cele prin prefixare, referindune și la extinderea lor prin intermediul mass-mediei. În literatura de specialitate, se constată că în limba română sunt următoarele căi de îmbogățire a lexicului: a) interne (derivarea; compunerea; conversiunea); b) externe (împrumutul; calcul lingvistic). Derivarea constă în formarea de cuvinte noi cu ajutorul afixelor – sufixe și prefixe lexicale. În cele ce urmează, ne vom ocupa doar de derivarea progresivă. Aceasta se manifestă, mai ales, prin prefixare. Prefixele sunt afixe adăugate înaintea unei rădăcini și se clasifică în: simple, când nu se pot analiza prin unități mici;complexe, când structura lor permite analiza lor pe unități mai mici. Elementele fără existență independentă care ocupă primul loc întrun compus și se aseamănă întrucâtva cu prefixele au fost numite de lingviști pseudoprefixe sau prefixoide. Prefixoidele se deosebesc de prefixe prin faptul că:sunt elemente de compunere cu sens deplin; exprimă noțiuni provenind de la substantive, adjective, pronume, numerale, verbe, poziție. Unele prefixoide posedă mai multe sensuri. De exemplu: auto- ,,însuși, singur” (autoinstruire, autoevaluare) și auto-,,automobil, mașină”(autocamion, autostradă); tele- ,,departe, la distanță”(telebusolă – ,,busolă ale cărei indicații sunt transmise la distanță”, teleghida – ,,a dirija de la distanță” ș.a.), tele- ,,televiziune, televizor”( telejurnal –,,jurnal transmis la televizor”, telegenic, care face impresie bună când este transmis prin televiziune”). Unele dintre ele sunt întrebuințate ca lexeme independente: conducători auto, tracțiune auto, atelier auto.Vom exemplifica prin câteva mostre selectate din presa periodică cu prefixoidul auto-: „Principiul de funcționare al acestuia este autoaprinderea amestecului”; „autoguvernarea studenților Universității de Stat din Moldova”; „De la 1 ianuarie 2019, aceste instituții vor trece și ele la autogestiune financiară; „lucrările sale fiind prin excelență autoreferențiale”. I. Iordan, referindu-se la prefixoidele de tipul auto-, poli- ș.a., accentuează că acestea trebuie incluse împreună cu formațiile ce conțin prefixe, dată fiind funcția lor comună cu a acestora: ,,Din punct de vedere funcțional însă, ambele categorii (prefixe și prefixoide sau false prefixe) sunt perfect identice, căci joacă același rol în vorbire. Nici pseudoprefixele de felul lui aero-, radio- etc. n-ar trebui puse într-o grupă aparte. Funcția lor nu se deosebește prin nimic de a celorlalte, deci nici de a prefixelor” [2, p.214]. Tot mai des, în limbajul publicistic se întâlnesc cuvinte formate cu ajutorul prefixoidelor cu valoare de superlativ: extra- , super-, supra-, ultra-, hiper-, mega-. Prefixele date fac parte din fondul neologic și sunt caracteristice pentru variantele culte ale limbii. Prefixele respective se folosesc în stilul științific, în special cu valori concrete (,,afară”, ,,deasupra”, ,,dincolo de”), în timp ce în stilul publicistic – mai exact în limbajul reclamelor, și de aici în limbajul familiar – se folosesc aproape exclusiv cu valoarea abstractă de superlativ. În baza materialului faptic colectat de noi, putem constata că unele dintre cuvintele formate prin prefixare nu au intrat în Dicționarul limbii române, s-ar putea însă ca uzul să fie mai puternic și peste o perioadă să le găsim și în el. Unele dintre exemplele analizate cu prefixe sunt creații mai recente, poate chiar ocazionalisme, la care vorbitorii limbii române recurg cu un scop stilistic, dorind să evidențieze procesul ca atare: de modificare, de transformare în societate. În concluzie, mass-media este un intermediar între limbajul standard și cel uzual. Ceea ce apare în uz cu timpul poate să devină normă, și invers – ceea ce este normă se utilizează tot mai des în uz, prin intermediul limbajului publicistic. Deci limbajul publicistic ar trebui să fie un model pentru toți vorbitorii limbii române.