Zugrăvirea spațiului absidei altarului, la fel ca şi a altor spații sacrale ale Bisericii Ortodoxe nu este deloc aleatorie, ci urmează anumite dispoziții prestabilite. Există un sistem, un program sau tipic iconografic, urmat de zugravii bisericeşti, indicând care anume scene sau chipuri sfinte se pot zugrăvi în fiecare din compartimentele interioare şi după caz şi exterioare ale bisericii, în aşa fel încât decorul pictural al oricărei biserici să alcătuiască în întregimea lui un ansamblu unitar şi logic, inspirat şi călăuzit de o idee sau un principiu central, coordonator. Acest program sau tipic iconografic n-a fost întotdeauna fix şi uniform, deci a parcurs anumite evoluții și a înregistrat unele variabilități. El s-a format treptat şi a variat în conformitate cu epoci şi zone, dar s-a potrivit şi cu evoluţiile arhitecturii bisericeşti, în funcţie de diferențele tipurilor arhitecturale, dar și de dimensiunile bisericilor şi, respectiv, a suprafaţelor de pictat. Au contribuit la aceasta şi ideile sau curentele teologice (dogmatice) care au frământat cugetarea creştină, evoluțiile rânduielilor liturgice şi intenţiile ctitorilor ziditori de biserici (desigur mai puțin în cazul picturilor din absida altarului). La o distanță ce desparte secolele IVVI şi, de exemplu, secolul al XIV-lea, schimbările au fost destul de importante. De asemenea, trebuie ținut cont și de funcționalitatea bisericilor concrete: biserică parohială, catedrală, biserică mănăstirească, biserică de cimitir etc., care de asemenea își pune amprenta pe conținutul programelor iconografice. După Sinodul VII ecumenic (Niceea, 787) şi cel local de la Constantinopol (843), prin care s-a restabilit definitiv cultul icoanelor, supravegherea şi controlul Bisericii asupra practicii de zugrăvire a bisericii devine mai strict. Ea dirijează de aici înainte evoluţia artelor sacre după principii riguroase şi reguli precise. În perioada posticonoclastă, s-au pus bazele unei noi ere a artei bisericeşti, care se caracterizează în iconografie prin formarea treptată a unui program sau tipic iconografic, mai mult sau mai puţin fix şi stabil, care va deveni obligatoriu pentru toţi zugravii şi ale cărui reguli vor fi înscrise şi în Erminii. Începând cu sec. al XVII-lea şi până în prezent, asistăm la o perioadă în care continuu a avut loc un proces de depărtare de la tradiţia ortodoxă privind pictarea bisericilor conform programului iconografic tradiţional. Prin studierea genezei și a evoluției programului iconografic al altarului locașului de cult ortodox până la sfârșitul sec. XVI, se dorește reconstituirea regulilor și normelor canonice care au existat și care au stat la baza formării programului iconografic tradițional al altarului. În prezent se aud tot mai des voci ale unor teologi şi oameni ai Bisericii renumiţi, care cer reîntoarcerea la tradiţia iconografică a Ortodoxiei. Astfel se impune importanța, necesitatea şi actualitatea studierii principiilor de bază, ca concept teoretic, dar şi ca implementare practică în ceea ce priveşte programul iconografic al altarului locaşului de cult ortodox. Altarul – partea cea mai tainică şi mai sfântă a locaşului divin, este „camera sau încăperea sfintelor mistere”, locul unde se săvârşeşte Jertfa sfântă a Liturghiei şi unde stă numai clerul sau ceata sfinţilor slujitori ai tainelor. Înlăuntrul lui se află Sfânta Masă (Prestolul), imagine a tronului slavei Tatălui ceresc, pe care stă veşnic Hristos însuşi sub forma Sfântului Său Trup şi Sânge. Altarul este deci sediul Divinităţii, punctul de întâlnire a Divinului cu Umanul, al supranaturalului cu naturalul, hotar între cer şi pământ, poartă spre veşnicie. Către a doua jumătate a sec. al XV-lea programul iconografic al altarului s-a format ca concept, s-a cristalizat și a luat o formă mai bine definită. Astfel, pornind de la destinaţia liturgică şi semnificaţia simbolică a altarului s-a ajuns ca în acest spațiu principal al unui locaș de cult ortodox să fie reprezentate: 1) Scene istorice sau simbolice în legătură cu Jertfa Euharistică; 2) Persoane sfinte (episcopi, preoţi, diaconi) săvârşitori ai Sfintei Liturghii. De fapt, toate subiectele care împodobesc bolta şi pereţii altarului se referă la jertfa liturgică, formând astfel un ansamblu de o mare unitate teologică. Pe bolta altarului deasupra Prestolului, trebuie reprezentat chipul Maicii Domnului – personificare a Bisericii însăşi, ca mijlocitoare pentru lume: Împărăteasă pe tron sau Oranta. Pe peretele hemiciclului, adică pe peretele de răsărit al absidei principale a altarului se zugrăvesc teme cu caracter liturgic: 1) Împărtăşirea Sfinţilor Apostoli, de obicei în două secvențe: Împărtășirea cu pâine și Împărtășirea cu vin. Varietățile zonale, precum și evoluțiile până spre sfârșitul secolului al XVI-lea, includ în același registru teme suplimentare, precum: Cortul Mărturiei, Liturghia îngerească, Vohodul Mare (în spațiul rusesc). În spaţiul rămas liber pe aceeaşi zonă, în dreapta şi în stânga Împărtăşirii Sf. Apostoli, se practică reprezentarea următoarelor scene: a. Cina cea de taină – ca prototip al Liturghiei arhiereşti – înlocuită uneori cu Cina de la Emaus; b. Spălarea picioarelor; c. Rugăciunea cea peste fire din grădina Ghetsimani; d. Pogorârea la iad a Mântuitorului (Anastasis). Aceste scene, de asemenea, prezintă începutul și sfârșitul ciclului Pătimirilor, care se desfășoară în zona mediană a naosului. Registrul inferior, conține tradiționala procesiune de Închinarea Sf. Jertfe, componența exactă a grupului de Sf. Părinți fiind uneori destul de sugestivă în raport cu anumite cazuri concrete.