Dispariţia persoanei, sau absenţa acesteia de la locul de trai, reprezintă un caz excepţional, ce preocupă în mod deosebit persoanele cu care s-a aflat în diferite raporturi juridice – membrii familiei, creditorii, persoanele inapte de muncă întreţinute de aceasta etc. Pentru înlăturarea tuturor consecinţelor negative care pot avea loc, precum și adeverirea presupusului deces al persoanei, legislaţia prevede stabilirea unui statut special, în dependenţă de situaţie, şi anume, declararea pe cale judecătorească a decesului persoanei sau a dispariţiei fără veste. Persoana fizică poate fi declarată decedată, potrivit art.52 al Codului civil doar prin hotărârea instanţei de judecată, nefiind necesar ca aceasta anterior să fie declarată dispărută fără veste. Drept temei pentru declararea persoanei ca fiind decedată, potrivit aceleiași norme juridice, pot servi: lipsa acesteia de la domiciliu precum şi lipsa ştirilor despre locul aflării ei timp de 3 ani de zile; lipsa în decursul a 6 luni a ştirilor despre ea dacă a dispărut fără veste în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a murit în urma unui anumit accident. Militarul sau o altă persoană dispărută fără veste în legătură cu acţiuni militare, pot fi declaraţi morţi pe cale judecătorească numai dacă au trecut doi ani din ziua încetării acţiunilor militare [2, art.52 alin.(1),(2)]. Instanţa de judecată va decide asupra declarării persoanei ca fiind decedată numai dacă au fost întreprinse toate măsurile pentru aflarea locului persoanei, dar care nu au dat nici un rezultat şi nu se ştie dacă este vie sau moartă [4, p.272]. Termenul de şase luni pentru declararea morţii va fi aplicat în conformitate cu norma legală – dacă persoana a dispărut fără veste în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a murit în urma unui accident. În astfel de situaţii, instanţa de judecată nu constată moartea persoanei, ci o declară moartă în baza prezumției producerii morţii în timpul catastrofei. Astfel, instanţa de judecată, în toate cazurile de declarare a decesului, nu va constata moartea persoanei, dar va reieşi din prezumţia morţii, din faptul că o perioadă, stabilită de lege, persoana nu se află la domiciliu şi nu se ştie dacă este vie sau moartă [4, p.273]. Intrarea în vigoare a hotărârii judecătoreşti de declarare a persoanei moartă serveşte drept temei pentru trecerea înscrierilor despre moartea ei în actele de stare civilă, în baza hotărârii judecătoreşti de declarare a persoanei moartă, organele de înregistrare a actelor stării civile urmând a elibera persoanelor interesate certificatul de deces [4, p.273].Ziua morţii persoanei declarată decedată, în conformitate cu art.52 al Codului civil, se consideră ziua la care hotărârea judecătorească privind declararea decesului a rămas definitivă. Dacă o persoană dispărută în împrejurări care prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat în urma unui accident este declarată decedată, instanța de judecată poate să declare ca dată a decesului ziua morţii ei prezumate. Ca urmare, regula generală prevede că ziua morţii persoanei declarată decedată este ziua în care a rămas definitivă hotărârea judecătorească de declarare a morţii. Această regulă va fi aplicată și în cazurile în care persoana a dispărut fără veste în împrejurări ce prezentau primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a murit în urma unui accident. Declararea persoanei ca fiind decedată se face de către instanţa judecătorească de la domiciliul persoanei care a depus cererea, hotărârea judecătorească având efect juridic pentru ea şi pentru alte persoane numai la domiciliul său, adică la locul unde a fost declarată moartă. Numai în acest loc se fac înscrieri în actele de stare civilă, ca urmare, se modifică starea civilă a soțului rămas în viaţă, acesta devenind văduv sau văduvă [5, p.135]. Declararea persoanei decedată nu exclude posibilitatea aflării ei în viaţă, în acest caz, hotărârea judecătorească neavând efecte asupra capacităţii de folosinţă şi asupra capacităţii de exerciţiu la locul aflării ei, toate actele juridice încheiate de aceasta fiind valabile şi având putere juridică deplină [4, p.274]. Declararea decesului produce aceleași efecte juridice ca şi decesul fizic constatat, se menționează în art. 52 al Codului civil, în acest caz, drepturile persoanei încetează sau trec la moştenitori, ca urmare a deschiderii procedurii de moştenire cu toate efectele sale. În pofida faptului că instanţa de judecată a declarat persoana ca fiind decedată, nu este exclusă situaţia aflării locului acesteia sau reapariţiei persoanei la domiciliul său, în astfel de situaţii instanţa bazându-se pe prevederile art.53 alin.(1) al Codului civil, urmează a anula hotărârea respectivă. Instanţa, în cazul apariţiei sau descoperirii locului de aflare a cetăţeanului declarat absent sau mort, în conformitate cu art. 255 al Codului de procedură civilă, urmează a emite o nouă hotărâre prin care ar anula hotărârea emisă anterior, aceasta constituind un temei pentru ridicarea tutelei instituite asupra bunurilor şi pentru anularea înscrierii morții lui în Registrul actelor stării civile. Efectele apariţiei persoanei declarată decedată le conţine art.53 al Codului civil, de unde se deduc următoarele trei situații referitoare la trecerea bunurilor persoanei declarată decedată, şi anume: a) bunurile care au trecut la dobânditor cu titlu gratuit; b) bunurile care au trecut la dobânditor cu titlu oneros; c) bunurile care au trecut la stat. Alin. (2) al aceleiaşi norme juridice concretizează că indiferent de momentul apariţiei sale, persoana declarată decedată poate cere de la oricare altă persoană restituirea bunurilor care s-au păstrat și care au trecut cu titlu gratuit la aceasta după declararea decesului său. De aici reiese că dobânditorii bunurilor cu titlu gratuit nu vor suferi prejudicii în urma restituirii bunurilor către persoana declarată decedată. În cazul refuzului dobânditorului de a restitui bunurile, persoana apărută este în drept să înainteze o acţiune de revendicare a bunurilor. În această ordine de idei, art. 311-312 ale Codului civil face o diferență între dobânditorul de bună-credinţă şi dobânditorul de rea-credință, dobânditorul de bună-credinţă având anumite privilegii comparativ cu dobânditorul de rea-credinţă, şi anume, primul putând cere restituirea cheltuielilor aferente întreţinerii bunurilor precum şi compensarea îmbunătăţirilor, investiţiilor, impozitelor etc., iar în cazul în care acestea pot fi separate, acesta le poate reţine pentru sine. De asemenea, dobânditorul de bună-credinţă poate obţine dreptul de proprietate asupra fructelor aduse de bun. În cazul în care bunurile persoanei declarată decedată au fost dobândite cu titlu oneros, dobânditorul va păstra bunurile cu condiţia că a fost de bunăcredinţă, cu alte cuvinte, la momentul dobândirii nu ştia că cel declarat mort este în viaţă, se menţionează în art.53 Cod civil. Viceversa este atunci când persoana declarată ca fiind decedată poate cere restituirea bunurilor care au fost înstrăinate cu titlu oneros şi dacă s-au păstrat în natură, sau valoarea acestora, dacă la momentul înstrăinării dobânditorul ştia că cel declarat mort este în viaţă. În acest caz, suntem în prezenţa dobânditorului de rea-credinţă, acestuia impunându-i-se şi restituirea tuturor veniturilor pe care le-a obţinut pe durata posesiunii bunului. În cazul în care bunurile persoanei declarate decedată au trecut pe baza dreptului de succesiune la stat şi au fost vândute, după anularea hotărârii de declarare a decesului persoanei i se restituie suma realizată din vânzarea bunurilor, se menţionează în art.53 alin.(4) CC. În cazul apariţiei soţului declarat decedat, căsătoria se restabileşte în conformitate cu art. 40 al Codului familiei, oficiul de stare civilă fiind abilitat a restabili căsătoria respectivă, la cererea comună a soţilor, dacă celălalt soţ nu a încheiat o nouă căsătorie. Reprezintă un impediment faptul că celălalt soţ a încheiat o nouă căsătorie, organele de stare civilă neavând dreptul de a restabili căsătoria, chiar şi la cererea ambilor soţi [5, p.135]. În cazul în care căsătoria va fi restabilită, se consideră că aceasta nu a fost întreruptă și bunurile dobândite în perioada de absenţă a unuia dintre soţi aparţin soţului care le-a dobândit.