Interdependenţa muzică–verb în cântarea de cult bizantină Se ştie că muzică liturgică bizantină este prin excelenţă vehiculatoare a cuvântului, iar acesta – vehiculator al adevărurilor doctrinare. Astfel apare ea în mai toate scrierile care îi sunt consacrate, iar în cazul în care cercetătorii operează o anume disjuncţie între palierul muzical şi cel textual al cântării, postulatul unităţii indestructibile a celor două componente rămâne pe deplin valabil. Având ca model psalmii (cântece cu caracter imnic, bazate pe texte biblice, folosite în cultul iudaic), muzica liturgică ortodoxă a fost mereu unită cu cuvântul, mereu „ascultătoare” de cuvânt. În faza de început a imnografiei bizantine, imnograful (autorul textului) se confunda adesea cu melodul (autorul melodiei), ceea ce vorbeşte, o dată în plus, de interdependenţa strânsă muzică – verb. În lunga lor coexistenţă, textele cântate şi melodiile lor au ajuns la o fuziune comparabilă, poate, doar cu sincretismul creaţiei muzicale plurale. Fuziunea la care ne referim a marcat şi particularităţile structurale, şi etosul cântării bizantine. Această circumstanţă explică de ce, în cazul în care se intonează într-o limbă necunoscută credincioşilor, ea nu este mai puţin religioasă sau mai puţin purtătoare de mesaj sacramental. La fel şi cântarea în stil papadic, ale cărei ample vocalize şi sofisticate broderii dau impresia unei autosuficienţe melodice şi a unei desprinderi de Logos, păstrează – prin memoria prototipurilor sale – legătura cu textele sacre şi încărcătura lor dogmatică.

Interdependence between music and word in the Byzantine worship singing It is known that the Byzantine liturgical music is eminently a promoter of the word, and the word, in its turn, is the bearer of doctrine truths. This is how it is presented in almost all thematic works, and even when scholars point to a certain disjunction between the musical and the textual array of the singing, the postulate of the indestructible unity of these two components remains fully valid. Having the psalms as model (religious singing of anthemic nature, based on the Biblical texts, used in Judaism), the Orthodox worship music has always been linked to the word and has always „obeyed” it. In the incipient stage of the Byzantine hymnography, the hymnographer (the author of the text) is often confused with the melodist (the author of the music), which serves as another solid proof of the tight interdependence between music and word. During their long coexistence, the sung texts and their melodies have reached a fusion, which can be compared, perhaps, only with the syncretism of plural musical creation (the folklore). This fusion also marked the structural peculiarities and the ethos of the Byzantine singing. This circumstance explains the fact that, when it is sung to the believers in an unknown language, it is not less religious or does not bear the sacramental messages less. The same refers to the singing in the papadic style, whose ample vocalizes and sophisticated embroideries give the impression of a melodic self-sufficiency and of a separation from Logos. It keeps, through the memory of its prototypes – the connection with the sacramental texts and their dogmatic load