Sfântul Gheorghe este unul dintre personajele care traversează plenar istoria culturală a umanității, motiv cu o vechime considerabilă, cu un pronunțat fond arhaic, peste care s-au suprapus noi contexte și sensuri. Sfântul Gheorghe se bucură de un loc special în calendarul obiceiurilor pastorale și agrare, dar este și un simbol al luptei pentru apărarea pământului strămoșesc și a demnității neamului românesc. Marele mucenic, purtător de biruință, este unul dintre cei mai populari sfinți din întreaga lume creștină, cu o însemnătate deosebită și pentru poporul elen. Sfântul Gheorghe a devenit patronul și sfântul purtător de trofee al armatei grecești după eliberarea de sub dominația otomană, imaginea războinicului care ucide balaurul, fiind reprezentarea care apare în hagiografie începând cu secolul al XII-lea. Atât în România, cât și în Grecia, zona Traciei, conform calendarului popular, există încă o serie de credințe și obiceiuri asociate sărbătorii de Sfântul Gheorghe, unde în ajunul sărbătorii se adună urzici și se pun pe ușa casei, pentru că noaptea se spune că „τζάντι” (țandi – demon) iese și ia „ούρι” (ouri, fericirea casei) ca și în Symis, unde, în ajun, se aprind focuri peste care oamenii sar și strigă diverite versuri. Din perspectivă religioasă, relevante sunt bisericile și mănăstirile care au hramul Sfântul Gheorghe. În Grecia, lăcașurile de cult, adevărate locuri de pelerinaj, sunt: Mănăstirea Sfântul Gheorghe Mandilas de la Meteora, Mănăstirea Sfântul Gheorghe Koudunas, Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Ilia, insula Evia, etc.