Distincția dintre “discurs nostalgic” și “nostalgie”, precum și recentele uzaje teoretice ale conceptului de “nostalgie” în varii câmpuri ale umanioarelor interdisciplinare m-au condus spre reevaluarea istoriei termenului. Am în vedere în special momentul când Jean Starobinski desprinde “nostalgia” de “melancolie”, considerând că nostalgia reprezintă o pedanterie terminologică și neologistică, menită să se stingă atunci când vor dispărea diferențele dintre sat și oraș. Recenta reevaluare a conceptului pe care o realizează criticul genevez în 2012 poate fi așezată în trena câtorva studii consacrate potențialului social al nostalgiei și instituirii unui sens mai curând temporal decât spațial (Fred Davies, Svetlana Boym). Dar ea oferă și oportunitatea unei mai bune focalizări asupra simptomatologiei acestor 2 boli considerate a fi codependente. În vreme ce melancolia se manifestă ca un blocaj al umorilor (o blocare în trup), nostalgia este adeseori reprezentată ca o inflamație a creierului. Cele 2 concepte se articulează pe 2 fonduri perceptive diferite: melancolia atinge auzul, în timp ce nostalgia atinge văzul. Făcând apel la 2 filme regizate de Andrei Tarkovski (Nostalgia) și Lars von Trier (Melancholia), am încercat să observ cum se modifică uzajul celor două concepte atunci când trec de la semiotica literară la semiotica cinematică. De asemenea, am dorit să evaluez dacă fondul esențial vizual al nostalgiei este responsabil pentru rezistența și mutabilitatea sa teoretică.

The distinction «nostalgic discourse» vs. «nostalgia» as well as the concept’s recent uses in various fields of interdisciplinary humanities have driven me to the history of nostalgia, especially to the moment when Jean Starobinsky divides it from «melancholy», and states that «nostalgia» is a terminological pedantry due to end when the differences between town and village will level up. In the wake of several studies dedicated to the social potential of nostalgia and to its application to time rather than to space (Fred Davies, Svetlana Boym), the critic’s late reevaluation of nostalgia (2012) enabled me to focus better on the symptomatology of the two diseases traditionally related one to the other. While melancholy manifests as a blockage of humors (as a blockage within the body), nostalgia is represented as a brain inflammation. The two concepts are articulated on different perceptive grounds: melancholy addresses hearing, whereas nostalgia addresses the eye. By calling up two films directed by Andrei Tarkovsky (Nostalgia) and Lars von Trier (Melancholia), I tried to dovetail the recent approaches to the two concepts and evaluate if the visual ground of nostalgia may be also a reason for its successful translation into the cinematic language and, consequently, for its unexpected endurance and mutability.