În literatura economică se întîlnesc diferite puncte de vedere în ce priveşte delimitarea criteriului ce stă la baza determinării noţiunii “eficienţă”, şi sistemului de indicatori, după care poate fi determinat nivelul acesteia. Mulţi savanţi consideră că dacă există cel puţin două criterii de optimizare, atunci cea mai bună variantă după primul din acestea, va fi cea mai bună şi după al doilea. Aceasta înseamnă că alegerea celei mai bune variante este imposibilă. În opinia noastră, sunt mai convingătoare afirmaţiile acelor savanţi-economişti care propun evaluarea eficienţei producerii în baza criteriului şi sistemului de indicatori unici. Criteriile caracterizează evaluarea calitativă a eficienţei producerii. Dar este necesară şi o evaluare cantitativă, care ar oferi posibilitate să alegem cea mai eficientă variantă. O astfel de evaluare o prezintă sistemul indicatorilor particulari ai eficienţei. În ultimul timp, după părerea noastră, majoritatea savanţilor-economişti consideră just că definiţia eficienţei producerii printr-un indicator universal unic este greşită. Considerăm argumentat punctul de vedere despre necesitatea aplicării unui sistem de indicatori pentru evaluarea eficienţei producerii. Dar trebuie să deosebim noţiunile de criteriu şi indicatori ce corespund acestuia. Criteriul determină principiul tratării de măsurare a eficienţei producerii, iar indicatorii prezintă nişte măsurători, care se utilizează pentru stabilirea valorii cantitative ale eficienţei producerii. În oricare sistem de indicatori unul trebuie să fie de bază, care va permite să caracterizăm eficienţa producerii în întregime. În literatură se întîlnesc divergenţe mari în ce priveşte indicatorul complex principal, care, după părerea majorităţii savanţilor, trebuie să fie calculat prin raportul rezultatului obţinut la mărimea costurilor. Suntem de acord cu acest punct de vedere. Actualmente, marea majoritate a savanţilor la evaluarea nivelului de eficienţă consideră necesar de a lua în consideraţie venitul naţional în calitate de rezultat obţinut (numitorul formulei). Însă, cele mai mari divergenţe în literatură sunt acele în privinţa numărătorului formulei, adică exprimarea cantitativă a cheltuielilor necesare pentru producere. Modificarea criteriului de eficienţă a producerii, bazat pe compararea producerii maximale a venitului naţional cu cheltuielile totale ale muncii vii şi materializate, prezintă evidenţa indicatorilor de sporire. De exemplu, determinarea indicatorului generalizat al eficienţei poate fi determinat conform următoarei formule (A. Notkin):         C V N , unde ΔN – sporirea venitului naţional; ΔC – sporirea consumurilor materiale de producere; ΔM – sporirea consumurilor pentru forţa de muncă; VA – cheltuielile pentru valoarea adăugată destinate acumulării productive. În primul rînd, consumurile materiale la calcularea producţiei globale după metoda de uzină conţin evidenţa dublă a aceloraşi cheltuieli. În al doilea rînd, nu există bază pentru excluderea din cheltuieli a valorii adăugate, care este orientată spre educaţie, cultură, ştiinţă, management etc., deoarece aşa tipuri de cheltuieli contribuie indirect la mărirea efectului, ce se află în numitor. În al treilea rînd, în cheltuieli este necesar să includem nu numai mijloacele fixe consumate, dar şi toate cele aplicate, deoarece fără acestea producţia nu poate fi fabricată. În opinia altor savanţi formula indicatorului generalizat al eficienţei producerii trebuie să aibă următoarea formă: E V Mc Mt Mb    , unde V – volumul fizic al produsului total în preţuri neschimbate; Mc – valoarea mijloacelor circulante aplicate în producţia anuală; Mt – valoarea mijloacelor fixe de producţie aplicate; Mb – mijloace băneşti destinate pentru plata salariului în producţia anuală. După cum se observă din formulă, se tratează în calitate de rezultat nu venitul naţional, ci produsul global. Considerăm că este mai corect să determinăm indicatorul generalizat al eficienţei economice a producerii conform următoarei formule: E V Cc Kn Cm , unde V – produsul finit;Cc – cheltuielile curente fără a lua în consideraţie uzura mijloacelor fixe; Kn – coeficientul normativ al eficienţei egal cu 0,15; Cm – cheltuielile curente medii anuale în formă de mijloace fixe şi circulante. Această formulă tratează, în calitate de rezultat, produsul finit. În literatura economică unii savanţi egalează eficienţa producerii cu rentabilitatea. Aceasta este o mărime relativă a eficienţei şi indică real prezenţa efectului. Dar acest indicator este relativ şi trebuie să reflecte gradul eficienţei de utilizare a potenţialului de producţie sau activităţii de antreprenoriat a conducătorului întreprinderii. Academicianul Haciaturov T.S. propune varianta sa de determinare a indicatorului generalizat al eficienţei producerii: E V m V m a Kn S       , unde V+ m – venitul naţional; V + m + a – produsul finit; Kn – coeficientul normativ al eficienţei egal cu 0,15; S – suma mijloacelor fixe şi circulante şi fondului de remunerare a forţei de muncă. După părerea multor savanţi, autorul a ales corect, în calitate de rezultat, venitul naţional, dar cheltuielile nu sunt luate în consideraţie pe deplin şi mai există momente de discuţie. Unii propun determinarea eficienţei economice a producerii drept raportul între mărimea venitului global la numărul de muncitori. Nu putem fi de acord cu acest indicator, deoarece aceasta, după esenţă, coincide cu productivitatea muncii calculată după producţia netă. Iar productivitatea muncii este unul din mai mulţi indicatori ai eficienţei producerii. Savantul I. Şilin propune calculul indicatorului generalizat al eficienţei în baza indicatorilor particulari ai eficienţei producerii: E  PmC1  RC2  M C3 , unde Pm – productivitatea muncii a economiei naţionale în perioada pentru care se determină eficienţa producerii; C1 – ponderea cheltuielilor muncii vii plătite în cheltuieli totale; R – randamentul la o unitate a valorii mijloacelor fixe de producţie (lei); C2 – ponderea muncii materializate, transferată de la mijloacele fixe asupra producţiei fabricate, în cheltuieli totale;M – consumul specific de materiale, adică randamentul producţiei la o unitate de cheltuieli de materie primă şi materiale în sfera de producţie, pe parcursul perioadei pentru ce determină eficienţa producerii; C3 – ponderea muncii materializate, transferată în valoarea materiei prime şi materialelor consumate, în cheltuieli totale; Δ – sporirea mărimilor indicatorilor respectivi. În opinia noastră, indicatorul generalizat al eficienţei, exprimat în formula în cauză, cel mai bine caracterizează obiectivul producerii şi mijloacele de atingere a acesteia, dar aici trebuie luat în calitate de rezultat nu volumul fizic al produsului, ci venitul naţional, care, în prezent, este determinat pentru toată economia naţională şi subdiviziunile sale mari – industrie, transport şi agricultura. Actualmente, calcularea venitului naţional pe ramurile separate ale industriei nu se efectuează din cauza necorespunderii preţurilor valorii acestora, ceea ce s-a adîncit şi mai mult după trecerea la relaţii de piaţă. În întreprinderile vinicole prelucrătoare (vinificaţia primară) rezultatul, determinat după mărimea profitului obţinut, va fi mai corect. Considerăm mai raţional ca indicatorul generalizat al eficienţei economice a producerii în agricultură şi în cadrul întreprinderilor de vinificaţie primară şi secundară să fie determinat după formula propusă, numai în loc de volumul fizic al produsului vom aplica profitul obţinut pentru întreprinderile primare şi secundare şi venitul naţional pentru agricultură. În rezultatul modificării formula indicată mai sus va avea următoare formă: a. la determinarea eficienţei economice a producerii agricole: 1 2 C3 S N C F N C T N E          , b. la determinarea eficienţei economice a producţiei întreprinderilor vinificaţiei primare şi secundare: E P T C P F C P S    1    2    C3 , unde N – volumul venitului naţional; P – profitul; ΔN – sporirea venitului naţional; T – cheltuielile muncii vii în sfera producerii materiale; F – mărimea mijloacelor fixe de producţie; S – consumurile de materie primă şi materiale în sfera de producere.