Manifestarea dramatică este străveche. începuturile ei se confundă cu însăşi începuturile civilizaţiei. în ce priveşte dezvoltarea ulterioară aceasta va urma, rând pe rând, linia istorică a aşezărilor omeneşti grup, clan, trib, mai târziu cetăţi şi naţiuni - devenind în cadrul acestora o formă de creaţie şi de activitate. Din clipa în care s-a trecut la aşezările organizate, cu viaţa socială constituită, reprezentarea dramatică a apărut ca necesitate, insuflând în mod constant, în forme difuze sau directe, străduinţele de a cunoaşte mentalitatea şi sensibilitatea umană. Astfel omul este condamnat să joace. El este prizonirul jocului, un deţinut al ludicului. El nu poate evada din spectacolul la care participă într-o manieră imperativă şi activă. În evoluţia sa dramatică teatrul a reprezentat dintotdeauna Omul. Exprimând mari adevăruri vitale, evenimentele ce marchează existenţa umană, înglobând într-o viziune unificatoare lumea. Reprezentarea dramatică, care începe cu teatralizarea mitului şi continuă cu teatrul antic, a apărut ca o necesitate în viaţa socială a oamenilor. De altfel, Mitul şi Teatrul au la îndemână un timp special, un timp atemporal, un pseudo-timp sau un adevărat antitimp, pe care-l vor mistifica. Mitul şi ceremonialul ritualic, ca etape premărgătoare teatrului sunt forme ale colectivităţii. Ele exprimă evenimente, conexiuni, modele, structuri arhetipale, altfel spus, psihologii colective. Elementele prefigurative ale spectacolului s-au născut în cadrul ritualului religios, manifestarea dramatică însoţind culturi care nu sunt, de fapt, decât dorinţa de cunoaştere. Deoarece omul civilizaţiilor arhaice discută despre lucruri şi lume prin mituri, acesta fiind mijlocul principal de a lua în posesie realul. Mitul, într-o comuniune arhaică, adică în forma sa vie, originară, nu este o simplă istorie povestită, ci o realitate trăită, este o realitate vie, despre care se crede că s-a petrecut încă din cele mai străvechi timpuri şi că influenţează în continuare lumea şi soarta oamenilor. Mitul este totodată forma armonios concentrată a unor evenimente imaginare şi reale, acestea exprimând în mod fantastic dar şi specific de a înţelege, de a vedea şi aprecia lumea. Preteatrul demonstrează tendinţa omului de a „teatraliza mitul", aşa cum arată Henri Gauthier în Histoire de spectacle, acestea exprimând prin intermediul metaforelor marile adevăruri vitale, evenimente ce marchează existenţa umană - naşterea, maturizarea, căsătoria, moartea - şi prin miturile de origine şi fecunditate - reînvierea naturii, marele ciclu al vieţii. Mitul ca realitate trăită presupune un raport specific între conştiinţă şi existenţă, cele două imagini despre lume, cea obiectivă şi cea mitică nefiind separate, imaginea omului despre sine şi cea despre mediul său înconjurător suprapunându-se. Pentru locuitorii acelor îndepărtate timpuri mitul nu este mit, el fiind realitate însăşi. El se manifestă ca o fiinţă spontană a existenţei omului în lume. Această calitate a mitului originar de a îngloba într-o viziune totală existenţa individului şi a lumii explică prezenţa lui frecventă în artă, în creaţie a veacurilor următoare. Astfel omul societăţilor arhaice are tendinţa de a trăi cât mai mult în cuprinsul sacrului sau în intimitatea obiectelor consacrate. Majoritatea actelor săvârşite de omul culturilor arhaice reprezintă pentru conştiinţa sa repetarea gesturilor primordiale, îndeplinite la începutul timpurilor de o fiinţă divină sau de o făptură mitică. Actul îşi realizează semnificaţia prin reactualizarea arhetipului său. Scopul acestei repetiţii constă în a normaliza actul, conferindu-i un statut ontologic, actul devine real tocmai pentru că repetă un arhetip, pentru că participă, depăşindu-şi semnificaţiile individuale, la săvârşirea unui ceremonial. Mircea Eliade în Aspecte ale mitului vorbeşte despre faptul că "mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor". Personajele mitice sunt fiinţe supranaturale. Ele sunt cunoscute mai ales prin ceea ce au făcut în timpul lui prestigios al începuturilor. Miturile revelează aşadar, activitatea lor creatoare şi dezvăluie sacralitatea. Din faptul că mitul povesteşte aşa-zisele gesta ale fiinţelor supranaturale şi manifestarea puterilor lor sacre, el devine modelul exemplar al tuturor actvităţilor omeneşti. întrebat care este explicaţia a unui amănunt din cadrul unei ceremonii, cântăreţul navajo răspundea: „Pentru că poporul sfânt a făcut aşa prima oară". întâlnim aceeaşi justificare în rugăciunea care însoţeşte ritualul tibetan primitiv. Nu se poate îndeplini un ritual dacă nu i se cunoaşte originea, adică mitul care povesteşte cum ritualul a fost îndeplinit pentru prima oară. Tot M.Eliade afirma „Acestea sunt recitate, nu este destulă numai cunoaşterea lor, ele trebuie arătate. Recitând şi celebrând miturile, omul primitiv se lasă pătruns de atmosfera sacră în care s-a desfăşurat evenimentele miraculoase". Recitând miturile, omul arhaic se reintegrează în acel timp fabulos, devenind personaj activ al evenimentelor evocate, împărtăşind din prezenţa zeilor şi a eroilor mitici. Astfel trăind miturile ies din timpul profan cronologic şi pătrunde într-un timp calitativ diferit, un timp sacru, deopotrivă primordial şi recuperabil la infinit. Omul civilizaţiilor arhaice discută despre lucruri şi lume prin mituri: aceasta constituind mijlocul principal de a lua în posesie realul, de a-1 organi-za, de a dialoga cu elementele sale, de a manipula şi de a le ordona. Claude Levi-Strauss susţinea că mitul reprezintă o necesitate de ordin istoric şi genetic, că începutul povestirii este sinonim cu acela al gândirii: „Problema genezei miturilor se confundă cu aceea a gândirii însăşi, a cărei experinţă constitutivă nu este aceea a unei opoziţii între eu şi celălalt, ci a celuilalt înţeles ca opoziţie". Astfel mitul apare şi se dezvoltă odată cu apariţia şi dezvoltarea mecanismelor gândirii. Acest lucru explică şi faptul că povestirile arhaice nu sunt gratuite, ci sunt eficiente, cu rostul de a rezolva problemele unei societăţi, a omului de fapt. Elementele prefigurative ale spectacolului s-au născut în cadrul magiei animiste, formă incipientă de religie şi de cult reli-gios. Se considera că mânia sufletelor care împânzea lumea, după despărţirea acestora de trupul care le-a adăpostit temporar, poate fi liniştită ofe-rindu-li-se sacrificii de animale. Maniera în care cântecul înlocuia treptat-treptat strigătul animalului, ca şi cântecul care trebuia să întreţină dansul magic din ceremonialul sacrificării, se poate destinge forma fenomenului dramatic şi a teatrului propiu-zis. Pe măsură ce de la o mulţime de zeităţi amorfe se va trece prin concentrare la câteva zeităţi caracteristice, de asemenea pe măsură ce sentimentul vag al divinităţii va urma direcţia a unei religii propriu-zise, locul magicianului va fi preluat de către preot. Acesta trebuia ca în îndeplinirea sacrificiilor sale să se detaşeze de corpul corului şi să dea actelor lui rituale o expresie şi un relief aparte, va apela la gesturi şi intonaţii de tip dramatic, întocmai ca un actor, de fapt chiar devenind astfel primul actor din lume. Mai târziu, o dată cu ivirea nevoii ca reprezentarea divinităţii să capete în ochii credincioşilor complexităţi şi dimensiuni sporite, în desfăşurarea ceremonialurilor religioase vor fi asociate şi alte personaje; de aici, o potenţare a impresiei emotive, de natură să impună necesitatea dialogului, moment cardinal în constituirea efectivă a fenomenului dramatic. De asemenea, nu poate fi omis faptul că simbolul originar al teatrului este masca, aceasta fiind rigidă, unică şi impresionantă. Masca fiind de neschimbat, reprezentând destinul. Fiecare om îşi poartă masca, îşi poartă ceea ce anticii numeau vinovăţie. în mască zăcând o lege, legea dramei. Teatrul este locul de unde zeii trimit mesaje din alte lumi, unde oamenii aparent ca noi, dar purtând stigmatul măştii şi rostind vorbe aparent ca ale noastre, ţes o pânză vie. Iar actorul, asumându-şi rolul de mesager, joacă pe istmul strâmt dintre văzut şi nevăzut. Intermediar între ele, el însuşi jumătate umbră, jumătate apariţie, purtător ambiguu al mesajelor între două tărâmuri, pe un pod aruncat deasupra abisului. Este mesagerul nevăzutului, pe care-l ni-l face sensibil prin mască, este mesagerul nostru către zei, tot prin mască, acesta fiind punctul sensibil unde cele două lumi îşi schimbă confidenţele. Actorul moare aparent prin mască, doar pentru ca să facă să trăiască pe cei nemuritori. Astfel, arta dramatică, acea frumoasă scriitură corporală şi sufletească, a reprezentat pentru om aspiraţia sa spre cunoaştere, exteriorizare şi perfecţiune, teatrul fiind tărâmul unde spiritul tinde spre o trăire paralelă a realităţii, unde spiritul omenesc se integrează spiritului cosmic.