Recunoaşterea şi promovarea imaginaţiei creatoare şi a creativităţii este nu doar un deziderat, ci şi o reală şi stringentă necesitate. Psihologul M. Stein anunţa acest prag de minunată deschidere pentru creativitate şi spiritele creative în felul următor: „O societate care stimulează creativitatea le asigură cetăţenilor săi patru libertăţi de bază: libertatea de studiu şi pregătire, libertatea de explorare şi investigare, libertatea de exprimare şi libertatea de a fi ei înşişi” – atribuţii fireşti şi ale învăţământului din ţara noastră. Din clipa când a devenit homo sapiens, sub semnul destinului de a fi creator, omul a început să-şi făurească instrumentele teoretice şi practice adecvate fiinţei sale. Înţelegem prin cunoaştere creatoare ansamblul strategiilor euristice care premerg în plan epistemologic orice acţiune novatoare a fiinţei umane, acţiune creatoare însemnând deopotrivă demersurile pur conceptuale, de cunoaştere şi achiziţie originală a valorilor aparţinând „lumii ideilor” şi prelungirea practică a acestora prin acte de transformare a relaţiilor sociale şi de potenţare a producţiei materiale, prin acte de perfecţionare a fiinţei umane şi a cadrului său de geneză. Aflată la interferenţa conştiinţei cu existenţa socială, imaginaţia creatoare şi creativitatea au reprezentat dintotdeauna punctul de inflexiune al cunoaşterii cu acţiunea. Iată de ce se consideră că istoria imaginaţiei şi creativităţii se suprapune însăşi istoriei generale a umanităţii, afirmă T. Stănciulescu. Conform lui P. Jelescu, imaginaţia creatoare a omului a apărut şi a evoluat în procesul activităţii de muncă. Or, procesul şi rezultatele muncii pot fi realizate doar fiind prezise şi anticipate. Imaginaţia completează golurile în cunoaştere, combină, creează o nouă îmbinare a informaţiilor disponibile. Istoria imaginaţiei este lungă şi extrem de complexă. Lungă, deoarece a început în cele mai vechi timpuri şi continuă până în zilele noastre; complexă, pentru că discuţiile contradictorii s-au manifestat şi se manifestă cu o intensitate crescândă. Afirmată şi negată, admirată şi hulită, ipostaziată şi ignorată, imaginaţia a dat multă bătaie de cap gânditorilor din toate timpurile. Pentru Ch. Baudelaire, imaginaţia era regina funcţiilor psihice, în timp ce pentru un şir întreg de filosofi, printre care Malebranche, Descartes, Spinoza, ea era nebuna casei. Poate că cel mai bine a precizat statutul imaginaţiei Meyerson, care o consideră regină şi cenuşăreasă… Pentru Kant, imaginaţia reprezintă un principiu de sinteză; pentru Pascal, imaginaţia era stăpânită de eroi şi falsităţi. Încă în 1935, atenţiona asupra faptului că vechea psihologie consideră imaginaţia o enigmă de nedezlegat. Ca răspuns la întrebarea ce este imaginaţia? – L. Milloet afirmă cu nonşalanţă: un cuvânt echivoc, ea desemnând când un proces general de cunoaştere, când puterea de a fabula, când o îngrămădire de imagini mintale, ca într-un singur magazin cu produse. Imaginaţia continuă a fi obiectul preocupărilor de cunoaştere al gânditorilor Bachelard de W. James, în celebra sa operă Principii de psihologie Th. Ribot, în lucrarea Essai sur l`imagination creatrice. Tradiţional, imaginaţia şi creativitatea au fost studiate într-o legătură strânsă. Wheeler Brownlee descrie creativitatea ca expresie publică a imaginaţiei, cea din urmă fiind, în esenţă, un fenomen individual Antichitatea. Termenul „creativitate” îşi are originea în cuvântul latin creare, care înseamnă a zămisli, a făuri, a crea, a naşte. Etimologia cuvântului demonstrează că termenul creativitate defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi cuprinde atât originea, cât şi scopul lui. O primă explicaţie a acestui fenomen au oferit-o totuşi grecii antici. Reinterpretarea experienţei umane şi a cunoaşterii în vederea realizării unui produs nou, original, era considerată, în Antichitatea greacă, drept produsul unei nebunii divine, al stăpânirii individului de zei. Pentru acest fapt, ei aveau şi un cuvânt special – entuziasmos. Creatorii inspiraţi erau denumiţi entuziati „oameni cu un Dumnezeu lăuntric”. Termenul a fost utilizat cu acest sens mult timp, fapt care explică refuzul unor creatori de a permite cercetarea izvoarelor creativităţii lor, descifrarea modalităţilor proprii prin care se instituie creaţia. Evul Mediu nu ne-a lăsat prea multe idei în legătură cu mecanismele imaginaţiei creatoare. În acea perioadă totul era interpretat prin prisma autorităţilor divine. Într-o atmosferă intelectuală patronată de supunere în faţa dogmei, era firesc ca un asemenea fenomen să nu apară în orizonturile cercetării; mai mult ca atât, orice încercare în acest sens era considerată o erezie. Perioada modernă. Prima jumătate a sec. XX înregistrează un interes nu prea susţinut în problemele imaginaţiei şi creativităţii. Se înregistrează evoluţii extrem de interesante în studiul senzaţiilor, gândirii, memoriei, inteligenţei ş.a. Poincare mărturiseşte că noile idei au apărut subit în minte; nu în momentele de concentrare asupra problemelor, ci în altele, când era relaxat sau se preocupa de cu totul altceva. Studiile asupra creativităţii au fost orientate spre investigarea procesului creativ, a persoanelor creative, etapelor creaţiei, structurii individuale şi de grup a creativităţii, mijloacelor de identificare, evaluare şi educare a creativităţii. S-au creat organizaţii şi organisme pluri- şi interdisciplinare alcătuite din psihologi, sociologi, pedagogi, Aşadar, recunoaşterea şi promovarea imaginaţiei creatoare şi a creativităţii este nu doar un deziderat, ci şi o reală şi stringentă necesitate. Încă acum două decenii, psihologul M. Stein anunţa acest prag de minunată deschidere pentru creativitate şi spiritele creative: „O societate care stimulează creativitatea asigură cetăţenilor săi patru libertăţi de bază: libertatea de studiu şi pregătire, libertatea de explorare şi investigare, libertatea de expri mare şi libertatea de a fi ei înşişi” – atribuţii fireşti şi ale învăţământului din ţara noastră.