Activitatea convertirii împrumuturilor publice externe în împrumuturi publice interne trebuie efectuată: a) în baza adoptării unor decizii corespunzătoare; b) cu antrenarea unor bănci cu capital de stat (total sau preponderent de stat). Aşadar, pentru atingerea obiectivelor nominalizate, trebuie, în primul rând, adoptată o lege, prin care statul se obligă să garanteze siguranţa depunerilor băneşti ale populaţiei şi ale agenţilor economici în Banca de Economii (la moment unica cu capital preponderent de stat) sau şi în Banca de Investiţii (legea privind deschiderea căreia a fost adoptată încă în 1998). Aceasta este necesar pentru ca toţi deponenţii potenţiali, deţinătorii de mijloace bănești, să aibă încrederea cuvenită şi astfel depunerile să fie în siguranţă. În al doilea rând, e necesar ca dobânzile la depunerile atrase, de exemplu, în dolari sau euro, în băncile comerciale nominalizate să fie majorate până la nivelul apropiat al dobânzilor la creditele atrase din exterior. De exemplu, acestea ar putea varia între 5-6-8%. Mărimea concretă ar putea fi stabilită în funcţie de cererea şi oferta respectivă. Oricum, nivelul dobânzilor trebuie să fie substanţial mai semnificativ decât cel existent. În final, dobânda care urmează a fi stabilită la aceste fluxuri trebuie să fie derivată de la volumurile necesare pentru atrageri. Aceste volumuri se vor constitui din: a) mărimile de fonduri care urmează a fi plătite pentru onorarea anuală a împrumuturilor publice interne (împrumuturi şi dobânda); b) necesităţile interne de investiţii. E cunoscută relaţia dintre mărimea dobânzii şi a investiţiilor: cu cât dobânda este mai mică, cu atât investiţiile sunt mai mari şi invers [1, p.61]. În cazul de faţă, investiţiile ar putea creşte semnificativ şi ar servi ca sursă suplimentară pentru viitoarea achitare a împrumuturilor publice interne. Treptat, împrumuturile publice externe s-ar diminua substanțial, iar cele interne – ar creşte, dar concomitent cu creşterea investiţiilor. În ultima instanţă, am obţine o independenţă de împrumuturi publice externe, iar în urma creşterii investiţiilor în economie – formarea unui cadru favorabil financiar-valutar, pe termen lung, de diminuare şi de rambursare a împrumuturilor interne, care, spre deosebire de cele externe, nu ar fi condiţionate, nu ar împovăra economia şi nu ar contribui la creşterea economiei tenebre. În final, subliniem că fluxurile legate de mișcările împrumuturilor publice interne ar constitui o redistribuire financiară în cadrul ţării. În fond, problema împrumuturilor publice interne este cu totul alta decât cea a împrumuturilor publice externe. În ultima instanţă, aplicarea mecanismului descris ar contribui destul de rapid, doar în câțiva ani, la schimbarea imaginii externe şi interne a Republicii Moldova, dintr-o imagine a unui stat sărac şi datornic, care anual negociază împrumuturi externe, o parte din care din nou se foloseşte pentru a onora alte împrumuturi mai vechi, într-o ţară cu prosperare treptată, cu economie tenebră în diminuare graduală. Statutul financiar internaţional al ţării s-ar modifica favorabil. O direcţie importantă în vederea reglementării împrumuturilor externe ale Republicii Moldova o poate constitui includerea reală a structurilor publice (BNM, Guvernul, Comisiile Parlamentare) în procesul de reducere a neplăţilor pentru exporturile–importurile în cadrul NSI. Lichidarea sau măcar micşorarea datoriilor, prin trecerea unei părţi a datoriilor reciproce ale unui stat faţă de altul la datorii interne, ar diminua substanţial solicitările de mijloace valutare externe din partea republicii. Nu sunt simple toate acţiunile în acest domeniu, dar printre ele sunt unele destul de facile. De exemplu, Republica Moldova a devenit în ultimii ani un importator de produse agroalimentare, care tradiţional, în cantităţi suficiente şi de calitate cuvenită, se produc sau pot fi produse la noi (roşii, varză, mere, unele vinuri, băuturi spirtoase etc.). Aşadar, în sectorul extern sunt mai multe rezerve. Sunt prea multe şi costisitoare neregulile de aici. E necesar de a extinde geografia exporturilor şi de a reduce cota Federaţiei Ruse prin mărimea exporturilor în alte ţări şi zone, precum şi gestionarea mai eficientă a importurilor. Evoluţia datoriei externe de la începutul formării ei în 1992 până în prezent a fost determinată de succesiunea a câteva faze cu caracter diferit. În prima fază, datoria externă a fost, în principal, acumulată. Schimbările structurale ce au avut loc în primii ani de independenţă au lovit dur acele economii care erau dependente de relaţiile economice cu Ucraina şi Federaţia Rusă, mai ales Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Kîrgîzstan, Moldova, Uzbekistan şi Tadjikistan. Arieratele acumulate pe plăţile energetice au făcut ca datoria externă să se acumuleze în ritm accelerat în aceste state. În mod ideal, acumularea de datorie, fiind complementată de ritmuri sporite de creştere a PIB-ului, nu ar fi creat problemele pe care le-a creat în lipsa acestuia [2]. Criza regională, moratoriul asupra datoriei interne în Federaţia Rusă, restructurarea datoriei externe a Ucrainei, lanţul devalorizărilor monedelor naţionale din ţările CSI au marcat începutul celei de-a doua faze. Deprecierea monedei, care în mod natural afectează veniturile bugetare, a accentuat caracterul complicat al plăţilor aferente serviciului datoriei externe şi au stabilizat stocul acesteia pentru anii succesivi. În faza actuală, pe fundalul relansării creşterii economice, datoria externă reprezintă una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă prezenta guvernare. Este clară necesitatea restructurării unei părţi considerabile a datoriei, în scopul diminuării poverii pe care o exercită aceasta asupra bugetului şi PIB-ului şi a restabilirii credibilităţii ţării pe termen lung. Din această perspectivă se conturează următoarele direcţii de gestionare a datoriei externe: Soluţionarea problemei lichidităţii pe termen scurt, prin restructurarea fluxurilor de datorie scadente în următorii câțiva ani, şi anume: (1) restructurarea euroobligaţiunilor pe termen de cca. 7 ani în scopul eliminării poverii imediate pe care o exercită acestea asupra bugetului; (2) restructurarea cambiilor emise în favoarea Gazprom-ului pe o perioadă şi mai lungă, dat fiind faptul că, spre deosebire de euroobligaţiuni, acestea sunt titluri fizice, nu pot fi tranzacţionate pe pieţele de capital şi, din punct de vedere legal, nu conţin clauze la fel de rigide ca euroobligaţiunile; (3) restructurarea fluxurilor de datorie faţă de creditorii bilaterali, prin intermediul Clubului de la Paris în conformitate cu termenele clasice de restructurare. Pe termen lung se impune soluţionarea problemei credibilităţii externe şi a stocului datoriei externe prin satisfacerea următoarelor poziţii: (1) continuitatea implementării programelor economice susţinute de organizaţiile financiare internaţionale; (2) restructurarea stocului datoriei faţă de creditorii bilaterali, prin intermediul Clubului de la Paris, în conformitate cu termenele Houston sau chiar Napoli; (3) diminuarea dependenţei faţă de fluxurile de datorie de la creditorii multilaterali şi, cu condiţia îmbunătăţirii rating-ului Moldovei, relansarea pe pieţele internaţionale de capital [2]. Gradul de deschidere a economiilor naţionale poate fi măsurat prin intermediul mai multor indicatori, unul dintre ei fiind mărimea datoriei externe. Un element important al politicilor bancare şi monetar-valutare ar trebui să constituie datoria publică: evoluţia mărimii şi structurii acesteia. Propunerea în cauză este justificată din mai multe puncte de vedere: importanţa propriu-zisă a datoriilor publice ca indicator macroeconomic, includerea acestui parametru în lista criteriilor de convergenţă a statelor la UE (cota datoriei publice în PIB nu trebuie să depăşească 60%), existenţa unor posibilităţi reale de eficientizare a împrumuturilor publice, cu rezultate pozitive semnificative şi destul de rapide pentru economia Republicii Moldova etc. De proporţiile împrumuturilor externe, de eficienţa gestionării lor, în mare măsură, depinde evoluţia generală economică a ţării.