În contextul modernizării procesului didactic universitar este de dorit să fie realizată comutarea accentului pus pe student, ca manager al propriei învățări, în defavoarea centrării pe cadrul didactic, ca furnizor al cunoașterii. Acest fapt implică necesitatea integrării în activitatea didactică a strategiilor care sunt  compuse din activități de învățare, ce stimulează curiozitatea studentului și promovează învățarea prin descoperire. Principiile fundamentale ale pedagogiei postmoderniste solicită crearea de către profesor a unor contexte favorabile dezvoltării autonomiei studentului, promovării abordării metacognitive a învățării. Devine posibilă dezvoltarea proceselor sau mecanismelor cognitive implicate în acumularea cunoștințelor. Cadrul didactic care își propune promovarea pedagogiei metacognitive este cel care pornește de la ideea că studenții sunt capabili să-și construiască cunoștințele și priceperile proprii. Profesorul stimulează reflecția studenților cu privire la cunoașterea funcțiilor cognitive proprii, a strategiilor și procedeelor folosite în situații problematice. Astfel, se crează un cadru stimulativ pentru construcția cunoștințelor și priceperilor prin interacțiuni între studenți și între studenți și profesor, pe baza conținuturilor disciplinelor de învățământ [1]. În acest context relația profesor - student devine unul din factorii decisivi al reușitei procesului de instruire. Dirijarea pedagogică a activității studentului identifică această relație, asigurînd condițiile de colaborare efectivă a participanților la procesul de învățămînt.