Potrivit textului articolului 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (cunoscută în special sub denumirea de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, în continuare Convenţia), care prevede dreptul la un proces echitabil, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Cunoaşterea şi înţelegerea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare Curtea Europeană sau CtEDO)prezintă importanţă, întrucât garanţiile procesului echitabil potrivit art. 6 din Convenţie, interpretate prin prisma jurispudenţei Curţii, sunt parte integrantă a sistemului legal intern şi, respectiv, în caz de necesitate, urmează a fi aplicate direct ca oricare altă lege a Republicii Moldova, cu deosebirea că Convenţia are prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin, (art.4 alin. (2) din Constituţia Republicii Moldova; Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 55 din 14 octombrie 1999 şi Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 17 din 19 iunie 2000). O primă analiză a textului art. 6 din Convenţie conduce la ideea că acesta prevede o serie de garanţii referitoare la dreptul la un proces echitabil, garanţii care pot fi clasificate în două categorii: cu privire la Tribunalul chemat să hotărască ,,fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil” şi celelalte cu privire la procesul propriu-zis. Cu referire la prima categorie, art. 6 din Convenţie stabileşte următoarele trei cerinţe impuse instanţei de judecată: să fie independentă, imparţială şi instituită de lege. Astfel, imparţialitatea este un principiu expres prevăzut de norma acestui tratat internaţional în domeniul drepturilor omului. Adesea exigenţa de imparţialitate este, pe bună dreptate, examinată de către Curte împreună cu aceea privind independenţa tribunalului, or un judecător care nu este independent în derularea procedurilor judiciare nu va putea fi imparţial. Totuşi, după cum remarcă judecătorul Cristi Danileţ, ,,[dacă independenţa judecătorului este consacrată prin statutul acestuia, imparţialitatea este o chestiune lăuntrică, este o virtute; prima înseamnă absenţa oricărei subordonări, pe când cealaltă absenţa oricărei prejudecăţi, pasiuni, slăbiciuni sau sentiment personal; prima se analizează în raport cu un terţ, cea de-a doua în raport cu însuşi magistratul”[1, p.7]. Astfel, independenţa judecătorului ţine de statutul său avându-se în vedere primordial independenţa faţă de celelalte puteri în stat, dar şi faţă de părţile care compar în faţa sa în cadrul procesului, faţă de orice terţ, iar imparţialitatea vizează aprecierile şi atitudinile subiective ale judecătorului, adică acesta din urmă nu trebuie să aibă idei preconcepute în cauză, fie faţă de circumstanţe, probe sau persoana uneia din părţi. Procesul judiciar în statul de origine trebuie să întrunească cel puţin un minim de cerinţe de echitate. Acest standard minim include dreptul părţilor la o decizie imparţială din partea instanţei judecătoreşti [2, p. 283]. În acest sens, standardul respectiv se trasformă într-o obligaţie pozitivă pentru fiecare stat-membru la Convenţie. În cauza De Cubber c. Belgiei, Curtea a statuat că Statele contractante au obligaţia de a organiza propriile sisteme juridice ,,astfel încât să se asigure respectarea cerinţelor art. 6 alin.(1)”, iar imparţialitatea este, fără îndoială, una dintre cerinţele primordiale stabilite acolo. Sarcina Curţii va fi de a stabili dacă statele contractante au atins rezultatul cerut de Convenţie, ci nu de a indica mijloacele specifice care urmează să fie utilizate [3, §35]. În examinarea unei cauze şi determinarea alegaţiilor unui reclamant privind necorespunderea instanţelor de judecată naţionale standardelor de imparţialitate, Curtea Europeană aplică două abordări: – cea subiectivă, ce presupune încercarea de a stabili convingerea personală sau interesul unui anumit judecător într-un caz particular; – cea obiectivă, care se referă la faptul dacă judecătorul a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa imparţialităţii sale [4, p. 174]. În ceea ce priveşte criteriul subiectiv pentru aprecierea imparţialităţii, aici se pune în discuţie „forul interior” al judecătorului, fiind stabilit principiul că imparţialitatea se prezumă până la proba contrarie [5, p. 476]. În general, dacă judecătorul şi-a expus anterior opinia asupra pricinii care se judecă, prin prisma testului subiectiv, se poate afirma că părţile nu mai beneficiază de o examinare imparţială a pricinii. Prin prisma criteriului obiectiv, atitudinea Curţii Europene poate fi reflectată prin maxima „nu este suficient să se facă justiţie, aceasta trebuie să fie şi văzută” [6, p. 34]. Drept exemple veritabile de situaţii când Curtea a constatat lipsa imparţialităţii obiective sunt faptul că judecătorul ce examina cauza era şi preşedintele judecătoriei, iar pârâtul era o companie care a furnizat bunuri şi a efectuat reparaţii în favoarea judecătoriei respective [7, §54], precum şi faptul că fiul judecătorului a fost exmatriculat din liceu de către directorul şi profesorii care fac parte din organizaţiile reclamante şi că judecătorul ameninţase administraţia liceului cu răzbunarea [8, §31]. În marea majoritate a cauzelor având ca obiect problema imparţialităţii, Curtea Europeană a recurs la testul obiectiv. Or, nu există o delimitare ermetică între imparţialitatea subiectivă şi imparţialitatea obiectivă, deoarece comportamentul unui judecător poate nu doar să genereze îndoieli justificate din punct de vedere obiectiv cu privire la imparţialitatea sa, din punctul de vedere al unui observator extern (demers obiectiv), ci poate viza şi chestiunea opiniei personale (demers subiectiv) [9, §119 in fine]. Astfel, în legătură cu dificultatea de a găsi dovezi care să infirme prezumţia de imparţialitate subiectivă a judecătorului, cerinţa privind imparţialitatea obiectivă conferă o garanţie suplimentară importantă [10, §32].