Legea aplicabilă unui contract mereu a fost o temă actuală, or validitatea și producerea efectelor juridice ale acestui contract depind de legea care-l guvernează. Un subiect care provoacă discuții în rândul teoreticienilor și practicienilor este legea aplicabilă unui contract comercial internațional, deoarece nu există o lege care poate fi aplicată automat în sensul dat. Obiectul dreptului comerțului internațional este constituit din raporturi juridice patrimoniale, cu caracter de comercialitate și internaționalitate [1, p.27]. Așadar, caracterul de internaționalitate pune problema sistemului de drept aplicabil contractului comercial internațional, deoarece raporturile juridice pot fi cârmuite de multe sisteme de drept. În acest context, după cum cunoaștem, părțile sunt libere să încheie orice fel de contracte comerciale, să-și aleagă partea contractantă, să stabilească conținutul contractului, efectele ș.a. Așadar, în materia dreptului comerțului internațional este bine cunoscut și aplicat principiul lex voluntatis. Lex voluntatis este determinarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional prin acordul părţilor. Această modalitate se mai numeşte şi „alegerea dreptului”, deoarece părţile contractante, în prezenţa mai multor legi „în conflict” aplicabile contractului lor, „aleg” un sistem de drept pe care îl consideră mai convenabil spre a guverna totalitatea raporturilor lor juridice [2, p.191]. Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale din 19.06.1980 a prevăzut că părțile semnatare ale unui contract pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta și pot alege instanța competentă să soluționeze litigiile. Aceasta ulterior, fiind înlocuită prin Regulamentul CE nr.593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale din 17.06.2008 (în continuare – Regulamentul Roma I ). Principiul dat este consacrat atât la nivel internațional, cât și la nivel național, așadar conform prevederilor Cod civil al RM, alin.(1) art.2617, contractul este guvernat de legea aleasă prin consens de părţi. În această ordine de idei, apare următoarea întrebare „este absolut acest drept, în sens că nu are nicio limită?” Răspunsul este evident, acest drept este limitat de frauda la lege și de ordinea publică din dreptul internațional privat. Frauda la lege reprezintă o situație întâlnită într-un număr mai mare decât ordinea publică, deoarece părțile își creează în mod intenționat condiții prin care raportul juridic încheiat să nu fie cârmuit de legea normal competentă, ci de prevederile altei legi care le este mai favorabilă [3, p.119]. Când vorbim de ordinea publică, atunci aceasta reprezintă o totalitate de principii fundamentale ale sistemului de drept al forului, care refuză aplicarea legilor străine, chiar dacă acestea au competență [ 3, p.106]. Nu mereu părțile desemnează o lege aplicabilă și aceasta nu este o problemă, deoarece la etapa actuală există reglementări care vin să soluționeze întrebarea dată. Conform Regulamentului sus-indicat, în conținutul art.4 sunt prevăzute expres sistemul de drept aplicabil în lipsa alegerii pentru anumite categorii de contracte. În această ordine de idei, în cazul în care contractul nu se regăsește în situațiile menționate în Regulament, atunci contractul va fi reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică. La fel, dacă contractul se încadrează în criteriile menționate, dar în mod vădit are o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cele indicate anterior, atunci legea aplicabilă este legea statului cu care prezintă cele mai strânse legături, așadar se va aplica legea din țara respectivă. O altă situație este în cazul în care sistemul de drept nu poate fi determinat ținânduse cont de criteriile existente, în acest sens contractul se va supune legii statului cu care prezintă cele mai strânse legături. Regulamentul Roma I prevede mai multe tipuri de contracte, așadar reglementarea acestora poate fi găsită în conținutul art. 5 (contractele de transport), art.6 (contractele încheiate cu consumatorii), art.7 (contractele de asigurare) și art.8 (contractele individuale de muncă). În situația în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă de părți, contractul se va supune legii statutului de care acesta este mai strâns legat. În consecință, legea aplicabilă ar putea să difere de la o cauză la alta în aceeași materie, dacă prezintă particularități deosebite [4, p.59]. Analizând subiectul propus, am ajuns la concluzia că oferirea posibilității părților de a-și alege legea aplicabilă contractului încheiat între aceștia este bine-venită, îndeosebi în materia dreptului comercial internațional. Totuși, alegerea legii aplicabile este un drept, nu și o obligație, ceea ce înseamnă că părțile pot alege o lege, dar pot să se abțină de la aceasta. În atare sens, vin în ajutor reglementările internaționale care oferă soluții în cazul dat, pentru a nu rămâne în niciun caz nerezolvat litigiul, deoarece orice litigiu trebuie să fie soluționat, iar soluționarea dată are loc doar în cazul aplicării legii.