Nicolae Mărgineanu, unul dintre cei mai importanți regizori români de film, este un veteran al filmului istoric și un maestru inegalabil al acestuia în România. Este și, practic, singurul din generația cineaștilor formați în socialism, care și-a păstrat ideatica și după 1990, fără a face compromisuri morale în creație și care a rezistat schimbării de paradigmă din industria cinematografică de după 1990. Interesul cineastului pentru filmul istoric și pentru reperele valorice majore ale tradiției naționale s-a manifestat din perioadele timpurie și de maturitate a creației sale, rodind în pelicule importante (dedicate lui Ion Creangă, Mihai Eminescu și Ștefan Luchian, ori vieții românilor din Transilvania secolului al XIX-lea). Totuși, interesul său pentru drama Bisericii (ortodoxe, catolice, grecocatolice) din România sub comunism și în anii imediat următori s-a putut manifesta doar în peliculele sale târzii, de după 1990. Prigonirea deschisă a Bisericii de către statul ateu înainte de 1989, cât și prigoana ascunsă de după 1990, constituie o preocupare centrală a creației târzii a cineastului. Ea a fructificat în filme documentare, dar în special de ficțiune complexe și de o mare anvergură istorică, exemplar realizate artistic. Ne vom concentra pe lung-metrajele: „Fals tratat de mântuire a sufletului” (2018) și „Cardinalul” (2019), dar vom aminti și „Binecuvântată fii, închisoare!” (2002) și „Poarta Albă” (2014), în care relația dintre Biserică și statul comunist este prezentă în subsidiar. Primul film urmărește prigoana clerului ortodox înainte de 1989 de către Securitate, iar după 1990 de structurile urmașe ale acesteia, și pune în discuție controversatul colaboraționism al Bisericii Ortodoxe cu puterea înainte de 1989. „Cardinalul” povestește destinul tragic al episcopului catolic Iuliu Hossu și al altor personalități ale României ante- și interbelice, făuritoare ale României Mari, exterminate în închisorile comuniste.