Este indiscutabil faptul că elevilor dotați e necesar să li se ofere o experiență educațională corespunzătoare prin utilizarea unor strategii diferențiate de învățare, prin crearea unui mediu stimulativ, a unor atitudini speciale. Cercetătorul român, M.Jigău atenționează în acest sens că ,,a adopta cu toți elevii supradotați un demers didactic unic va fi un eșec,, (1994). În Republica Moldova, datorită egalitarismului educațional, fenomenul supradotării rămâne destul de confuz, iar aplicarea diferitelor forme de stimulare a copiilor dotați și supradotați se face mai mult sau mai puțin aleatoriu. În general, pe această dimensiune , accentul se pune pe studiul individual și pe pregătirea particulară, deoarece nu sunt rezolvate problemele de natură legislativă, conceptuală și atitudinală. Însăși programa de instruire în școala de masă este concepută pentru elevul mediu și nu exercită o funcție stimulativă accentuată asupra elevilor dotați. Societatea are doar de pierdut prin neglijarea acestor copii cu potențial de a deveni creatori de idei, de concepții avansate, în oricare dintre domeniile cunoașterii și tehnicii. Pentru a asigura instruirea diferențiată a elevilor e necesar de articulat toate elementele curriculumului (manualele, metodele de predare, procedurile de evaluare, tehnici de identificare). Dar cel mai important lucru este formarea profesorilor, deoarece sprijinirea și stimularea elevilor inteligenți și creativi depinde nu numai de calitatea și structura curriculumului, ci și de nivelul de pregătire a cadrelor didactice. Forma tradițională de organizare a instruirii este învățămîntul frontal, în care elevii sunt grupați în clase conform vârstei cronologice. Cu toate că diferențierea curriculumului necesită selecționarea sarcinilor de învățare după criteriul maturității intelectuale, și nu al celei cronologice totuși, considerăm că în cadrul lecției se poate de realizat o instruire diferențiată la un nivel apreciabil.Acțiunile ce urmează a fi realizate în acest sens , credem că trebuie să fie pe termen lung, adică de tip strategic. Decisiv în instruirea diferențiată este tipul de strategie adoptată. Dintre cele trei tipuri de strategii ale instruirii diferențiate (accelerare, îmbogățire, grupare )optăm pentru strategia ce prevede îmbogățirea curriculei. Principala caracteristică a strategiei de ,,îmbogățire a curriculei,, este extinderea și aprofundarea studiilor. În cadrul acestor strategii se operează cu noțiunile de îmbogățire pe verticală și îmbogățire pe orizontală. Îmbogățirea pe verticală se referă la predarea unor teme ce nu fac parte din programa școlară obișnuită, pe cînd îmbogățirea pe orizontală se referă la abordarea în profunzime a temelor. Promotorii acestei strategii de instruire diferențiată sunt cercetătorii Renzulli, Gallagher, Tannenbaum ș.a. În cercetările efectuate acești savanți promovează ideia, că doar prin lărgirea numărului, dar și tipurilor de experiențe ale învățării dotarea intelectuală se transformă în competență. Dat fiind faptul că creativitatea se include ca însușire aparte în structura supradotării, această strategie va contribui la dezvoltarea ei. Un adept al strategiei de îmbogățire a curriculei este și cercetătorul Gallagher (1984), care subliniază că caracteristica principală a elevilor supradotați este de a manipula cu conținuturi complexe, în situații noi și în cadrul unor aplicații interdisciplinare. Renzulli (1979) afirmă că instruirea se poate adapta elevilor dotați numai prin îmbogățirea curriculei. Tannenbaum (1988) subliniază că instruirea specială va dezvolta inițiativa și originalitatea elevilor dotați și astfel ei vor deveni producători de cunoștințe. Se înțelege că suntem departe de a afirma că conținuturile formează automat competențe, cu toate că informațiile , stocarea cunoștințelor nu poate fi fără efect formativ. O atare abordare ar fi o privire prea simplistă asupra lucrurilor. În utilizarea și selectarea acestor conținuturi și se manifestă rolul decisiv al profesorului, care utilizînd aceste ocazii, cum numește L. D′ Hainaut (1981 p. 122) materiile, va selecta metode, va forma situații educative care vor duce la fomare de capacități și atitudini. Și creativitatea nu se va dezvolta fără însușirea anumitor elemente de conținut, fără asimilarea unei anumite cantități raționale de cunoștințe sistematice și transferabile.Considerăm că cel mai aplicabil model pentru realizarea strategiei de instruire prin îmbogățire este modelul SEM (Schoolwide Enrichment Model ). Acest model a fost elaborat de Renzulli și Reis în anul 1985 și are la bază modelul elaborat de Renzulli în anul 1977 numit ,,triada îmbogățirii‖ (Schoolwide Enrichment Triad). În figura de mai jos prezentăm schematic acest model: Tipul I Activități de explorare generală Tipul II Activități de formare în grup Tipul III Cercetarea unor proble reale J.S.Renzulli (1977): modelul ,, triada îmbogățirii‖. Modelul SEM prezintă trei tipuri de activități de instrui-re: -tipul I de îmbogățire cuprinde activitățile de explorare generală prin itermediul cărora este stimulată motivația elevilor .Aici elevii sunt familiarizați cu teme ce nu aparțin curriculumului normal, dar pot fi predate tuturor elevilor.(Paradoxuri, analogii, constatări și observații contradictorii, întrebări care conduc la descoperire și explorare). -tipul II de îmbogățire se bazează pe metode special construite pentru dezvoltarea proceselor gîndirii, comunicării și metodologiei cercetării. Activitățile se desfășoară în grupuri mici și au ca finalitate formarea deprinderilor creative și de cercetare.(Deprinderi de investigații: istorice, experimentale, descriptive. Studiul oamenilor creativi și a proceselor creative. Generarea ideilor prin lectură, prin scris. Exprimarea ideilor în forme vizuale . Situații de evaluare.) -tipul III reprezintă activități de cercetare /investigare a unor probleme, a unor proiecte legate de probleme reale. (Luarea deciziilor privind soluțiile și produsele în funcție de consecințe /implicații. Prezentarea scrisă a soluțiilor. Toleranță la situații deschise). Acest model stabilește compactat activitățile educative de alternativă, care cu ajutorul unei fișe pedagogice sunt aduse la cunoștința elevului și părinților. Fiecare tip de activități al modelului se integreză în modelul imediat următor, ajungînduse la activități bine structurate, pe care Renzulli le numește modus operandi al elevului. Este greșit să credem că acest model este orientat doar spre conținut, deoarece avînd ca scop și dezvoltarea proceselor mintale și a creativității, este orientat desigur și spre procesul de predare – învățare. În opinia autorilor acest model este o resursă metodologică eficientă pentru a forma /dezvolta competențe, căci rezultatele de bază ale învățării vor fi experiențe de acțiune conștientizată în diverse situații. În concepția autorilor acestui model, datorită trecerii de la un gen de activități la altul, se realizează și o identificare a elevilor dotați. Identificarea este în funcție de prezența creativității, a abilităților cognitive superioare, a perseverenței în sarcinile de învățare. Prin acest caracter ciclic al identificării se asigură și caracterul interdependent al manifestării creativității și tipului și metodelor de instruire la care participă elevul.