Primele momente ale oricărui spectacol cinematografic se produc mai întâi în plan sonor, apoi în plan vizual şi fixează orizontul de aşteptare al viitorului spectator2, oferindu-i printr-o metaforă specifică limbajului acestei arte sensul profund al filmului. De asemenea, putem afirma că acest discurs vizual, codat grafic sub forma genericului filmului, comunică subconştientului audienţei toate elementele necesare pentru ca naraţiunea cinematografică să capete forţa adevărului, să fie veridică. Astfel se constituie un „model” sau o „cheie” la care audienţa va recurge inconştient ca să înţeleagă semnificaţiile discursului cinematografic atunci când momentele dramatice ale filmului definesc destinul universului narat. Am putea spune că aceste momente constituie fundaţia pe care se edifică naraţiunea cinematografică, universul în care vor evolua personajele, dar şi semnul destinului acestora.

The opening scenes of any film are produced first in the sound plane, then in the visual one and set the horizon of expectation to the future audience3, offering it through a methaphor specific to the language of this art, the deep meaning of the film. We can also say that this visual discourse graphically coded in the form of credit titles, communicates to the audience’s subconscious all the necessary elements for the cinematic narrative to acquire the force of truth, to be truthful.. Thus, „a pattern” or „a key” is established that the audience will unconsciously resort to in order to understand the meanings of the cinematic discourse when the dramatic moments of the film define the destiny of the narrrated universe. We could say that these moments constitute the foundation on which the film narrative is built, the universe in which the characters will evolve, but also the sighn of their destiny.