Expediția etnografică întreprinsă în anul 2018, în satul Țigănești, raionul Strășeni, împreună cu Adriana Scripcariu, critic de artă din Piscu, județul Ialomița, fotograful Diana Iabrașu, fotograf din Iași, și Ghenadie Popescu, cameraman de la Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală, a readus în sfera intereselor noastre științifice problema jucăriilor de lut, în special cea a șuierătoarelor, cum le numesc oamenii din această veche vatră de olari. Satul este amintit printre cele mai vechi localități din spațiul nostru, la 1420, într-o carte domnească a lui Alexandru cel Bun, iar modelarea lutului pe roată a fost una dintre activitățile de bază ale locuitorilor lui până prin anii ’60-’70 ai secolului al XX-lea. Când oalele de lut nu au mai avut mare căutare, s-au concentrat la producerea olanelor, căci se vindeau mai bine. Prin 1970-1980, și această ocupație a dispărut odată cu bătrânii olari. Tatiana Botea, fiică de olar, la cei peste 60 de ani ai săi, a fost martoră la înflorirea olăritului când aproape tot satul învârtea lutul pe roată și, în fundul fiecărei grădini, era câte un cuptor de ars oale. Copilă fiind, a învățat de la tatăl său să meșterească șuierătoare, mici jucării de lut, sub formă de găinușe, cocoșei sau de cai. Tatăl ardea aceste jucării și le vindea pe lângă olanele pe care le făcea. Timp de mai bine de un deceniu, nu a făcut țuruiece, iar în 1992, la solicitarea Fondului de Artă din Chișinău, iar a reînceput a modela jucării de lut. Odată cu lichidarea acestei unități, a încetat și a revenit la ocupație în 2018, fiind antrenată într-un schimb cultural dintre satele Țigănești din Republica Moldova și Piscu din România. Am urmărit și documentat modul cum Tatiana Botea modelează țuruiece și povestește despre olarii de altădată. Am comparat figurinele făcute de ea cu cele ale tatălui și am observat că le-a mărit aproape de două ori. Avea făcute peste 2000 de șuierătoare care, după ce s-au uscat, au fost arse în cuptorul de la grădinița din localitate, pentru a garanta mai bine arderea. Cei care au copilărit în anii ’50-’70 ai secolului al XX-lea au avut șansa să se joace cu aceste jucării de lut. Erau mici de tot, aveau chipul unei păsări fără însemne deosebitoare, cu două găuri, una la coadă pentru a sufla aer în ea, alta mai aproape de piept sau gât, pe care o puteai manevra ca să modelezi sunetul. Terfarul, omul cu căruța care venea prin satele raionului Orhei, din oraș, ca să strângă haine vechi, striga mereu: „Hai la terfe! Hai la terfe”, ca să fie auzit și femeile, copiii să iasă pentru a schimba pe hainele vechi din gospodărie câte puțină vopsea (pigment albastru pentru a vărui casele și a le face brâie). Țuruiecile, căci așa se numeau șuierătoarele în satele din părțile Orheiului, se schimbau pe ouă. Făceau parte din bucuriile copilăriei. Fiind mici, le pierdeam repede și până venea terfarul săptămâna viitoare, iar schimbam ouă pe o jucărie. Dintre toate zilele anului, la Rusalii, se da voie copiilor să șuiere nestingheriți prin curte „Ca să alunge Rusaliile”. Tot atunci se da voie copiilor să șuiere din țuvoiae, un alt pseudo-instrument muzical, făcut din cozile de ceapă cu inflorescență în vârf, trecând degetul între coajă și miez, încât atunci când se sufla în partea superioară, se producea un sunet prelung, ușor de modelat. Băieții mai mari cântau din frunză și din solz de pește melodii mai închegate. În anii 1984-1990, când am cercetat cele 5 centre vechi de olărit (Țigănești, raionul Strășeni, Cinișeuți, raionul Rezina, Hoginești, raionul Strășeni, Iurceni, raionul Nisporeni, Nicolaeuca, raionul Ungheni), toți olarii bătrâni știau a face țuruiece și le modelau de dragul copiilor. După care le răspândeau prin sate, când mergeau cu căruțele cu oale. Prin anii 1990, făcea țuruiece Constantin Zingaliuc, olar din satul Cinișeuți, raionul Rezina. Căiuții lui din lut erau smălțuiți și aveau călăreți ostași. Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală deține o colecție bogată de țuruiece, formată de-a lungul anilor și după ele se pot observa tendințele care au guvernat acest domeniu în diferiți ani. Muzeul de Istorie și Etnografie din Căușeni deține un țuruiac destul de mare comparativ cu celelalte. Este modelat din lut alb și are forma unui cal care gonește cu călăreț în șa. Toate șuierătoarele/țuruiecile au prevăzute cele două găuri pentru a putea scoate sunetele dorite, ceea ce le unește, dar le deosebesc mai multe detalii: proporțiile, modul de reprezentare a înfățișării păsării sau calului, mai abstract sau mai concret, și o anumită tentă decorativă pentru cele târzii. S-au schimbat și funcțiile obiectelor. Cândva erau jucării pentru copii, îi deprindeau să stea pe lângă olari, ca să însușească treptat olăritul, îi distrau cu șuieratul, ca să-și antreneze auzul muzical, iar pentru a le perpetua, oamenii le-au conferit rosturi magice de Rusalii. Acum sunt suvenire, amintiri ale unor vremuri trecute.