În pofida faptului că malpraxisul medical este un fenomen deosebit de răspândit în Republica Moldova nu există o statistică a acestuia. Mai mult decât atât nu există nici un cadru legal bine ajustat la realităţile practice, care ar reglementa măsurile preventive ce pot fi aplicate împotriva malpraxisului medical. De fapt, este greu de conceput ca un fenomen să fie supus unei evidenţe statistice, din moment ce nu sunt premise legislative de definire a acestuia. Prin urmare, în sistemul de drept al Republicii Moldova la ora actuala există un vid legislativ, în ceea ce priveşte prevenirea malpraxis-ului medical. Acest lucru, fără doar şi poate, duce la dezvoltarea unei medicini defensive, dăunătoare nu doar pentru medic şi pentru pacient, ci si pentru întregul sistem de sănătate. Nu doar juriştii, dar şi specialiştii din medicină apreciază că structurarea prevederilor legale referitoare la prevenirea malpraxisului într-o singura lege ar aduce un plus subiectelor de drept vizate de aceste reglementari. De asemenea, instituirea unui mecanism legal în sensul dorit de către noi ar constitui o modalitate efcientă prin care s-ar putea înțelege şi conştientiza, atât drepturile, cât şi obligaţiile care trebuie îndeplinite intr-un caz de malpraxis medical. Asistenţa medicală constituie un element esenţial în realizarea programelor de sănătate, îngrijirea bolnavilor, prevenirea maladiilor, promovarea şi păstrarea stării sănătăţii. Potrivit regulilor eticii medicale respectul faţă de viaţă, demnitatea umană, drepturile omului face parte integrantă din îngrijirile medicale. Standardele de calitate a serviciilor medicale se determină în baza gradului de evoluţie şi de cunoaştere a ştiinţei medicale, luându-se în considerare şi posibilităţile de acordare a acestora la nivel social. Pentru asigurarea calităţii asistenţei medicale este obligatoriu ca medicii şi alţi lucrători medicali să respecte anumite reguli şi standarde profesionale. O asemenea premisă este stabilită în art.4 din Convenţia Europeană din 04.04.1997 pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinii, potrivit căreia: «Orice intervenţie în domeniul sănătăţii, inclusiv cercetarea, trebuie să se facă cu respectul normelor şi obligaţiilor profesionale, precum şi al regulilor de conduită aplicabile în speţă» [1]. Şi în dreptul naţional există mai multe acte şi prevederi normative care instituie obligaţii profesionale pentru medici. În conformitate cu art.14 alin.(3) al Legii ocrotirii sănătăţii nr.411-XIII din 28.03.1995: «Lucrătorii medico-sanitari şi farmaceutici poartă răspundere pentru incompetenţa profesională şi încălcare a obligaţiunilor profesionale, conform legislaţiei în vigoare (...)» [2]. Totodată, în conformitate cu art.6 din Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic nr.264-XVI din 27.10.2005: «Profesiunea de medic are un caracter uman prin faptul că orice act medical se exercită exclusiv în interesul păstrării, restabilirii şi fortificării sănătăţii individului şi în interesul societăţii. În orice condiţii de exercitare a profesiunii, medicul trebuie să manifeste disponibilitate, corectitudine, devotament şi respect faţă de fiinţa umană» [3]. În corelaţie cu obligaţiile profesionale, pentru lucrătorii medicali legea instituie dreptul la calitatea serviciilor medicale pentru cei care beneficiază de aceste servicii. Astfel, potrivit art.5 din Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului nr.263-XVI din 27.10.2005: «Pacientul are dreptul la: (…) c) securitate a vieţii personale, integritate fizică, psihică şi morală (...); d) reducere a suferinţei şi atenuare a durerii, provocate de o îmbolnăvire şi/sau intervenţie medicală, prin toate metodele şi mijloacele legale disponibile, determinate de nivelul existent al ştiinţei medicale şi de posibilităţile reale ale prestatorului de servicii de sănătate (...)» [4]. Nu avem pretenţia de a examina în detaliu toate prevederile normative din domeniul asigurării calităţii serviciilor medicale din Republica Moldova, însă constatarea care se impune chiar şi în urma unei examinări sumare ale acestora, este că lipseşte o noţiune legală a malpraxisului medical. O asemenea noţiune este însă reglementată în legislaţiile penale ale altor state, precum ar fi cea a României. De exemplu, potrivit art. 642 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății malpraxisul este definit ca fiind eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice. În conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol,personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament [5]. Pentru a justifica necesitatea reglementării noţiunii de malpraxis medical în legislaţia de referinţă a Republicii Moldova putem învedera următoarele argumente:  medicina ca orice altă activitate este o activitate socială, însă spre deosebire de multe altele, prezintă riscuri majore în procesul de exercitare și evident nu poate fi scutită de norme juridice, care ar reglementa conflictele apărute între subiecţi, atunci când responsabilii de furnizarea serviciilor medicale comit erori profesionale. Or, din momentul în care noţiunii de malpraxis medical nu i se oferă anumite conotaţii legale apar dificultăţi în însăşi procesul de constatare a unei asemenea fapte. Anume fapta de malpraxis este generatorul de conflict apărut între subiecţi (victimă şi personal medical), iar determinarea practică a acesteia se face imposibilă fără oferirea unor premise definitorii. Reglementarea unei relaţii sociale într-o normă de drept, transformă relaţia socială respectivă într-o relaţie de drept, adică raport juridic cu consecinţele ce decurg din aceasta.  statul reglementează prin Constituţie dreptul la asigurarea sănătăţii persoanei şi este firesc că în cazul prejudicierii sale, cel care a creat acel prejudiciu să răspundă pentru fapta sa şi să repare acel prejudiciu. Astfel, potrivit art. 36 alin. (1) din Constituţia Republicii Moldova, dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat, iar potrivit alin. (3) structura sistemului naţional de ocrotire a sănătăţii şi mijloacele de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii organice. Or, reglementarea noţiunii de malpraxis se încadrează în noţiunea de mijloc de protecţie împotriva relelor practici medicale, exprimate prin servicii medicale necalitative acordate de către personalul medical;  prevederea noţiunii de malpraxis în reglementările de asigurare a calităţii serviciilor medicale ar ridica gradul de responsabilizare şi exigenţa profesională atât a personalului medical cât și a companiilor de asigurări în medicină. Fără doar şi poate că existenţa unui cadru legal bine definit şi ajustat la realităţile sociale are un efectiv benefic preventiv asupra fenomenelor negative din categoria căruia face parte şi fapta de malpraxis și va ridica exigența profesională a medicilor. În general, exigenţa profesională este o condiţie esenţială pentru obţinerea performanțelor în domeniul medicinii. Pentru realizarea acestui deziderat trebuie foarte bine înţeleasă noţiunea de malpraxis şi modalitatea de protejare faţă de repercusiunile eventualelor erori ale personalului medical;  medicul ca orice profesionist este și poate să greşească fie intenţionat, fie din imprudenţă, fie din terțe cauze care la momentul exercitării serviciului îl depașeau și nu puteau fi luate sub controlul său. Medicul va putea răspunde penal, ori de câte ori prin activitatea sa săvârşeşte una dintre faptele prevăzute de legea penală, cu excepţia situaţiilor în care este incidentă vreuna dintre cazurile care exclud caracterul penal al faptei. De asemenea, medicul sau instituţia medicală va purta şi răspunderea civilă de despăgubire a beneficiarului care a fost vătămat în procesul de oferire a serviciilor medicale. Personalul medical trebuie să răspundă, în primul rând, civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament. În perspectivă implementării unor amendamente legislative, de legeferenda considerăm că fapta de malpraxis urmează a fi definită prin prisma a cinci elemente definitorii: 1) fapta, adică orice deviere de la aplicarea standard a unei proceduri în circumstanţe similare (de exemplu, încălcarea unor reguli sau metode de acordarea serviciilor medicale) sau exces al competenţei (aplicarea unor studii medicale neaprobate, efectuarea unor experimente fără consimţământul pacientului sau aprobări de standardizare etc.); 2) imprudenţa, manifestată prin atitudine neconştiincioasă faţă de competenţa profesională sau încrederea exagerată în sine; 3) provocarea unor suferinţe sau prejudicii iar în funcţie de gravitatea acestora va interveni răspunderea civilă sau penală; 4) legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul cauzat; 5) personal medical, malpraxisul este o faptă care se referă strict la actele medicale şi poate fi comisă doar de către un medic sau personalul medical.