Faptele de fals în actele publice, prevăzute de art. 332 Codul penal al Republicii Moldova [1], reprezintă unele dintre infracțiunile care atentează la buna desfăşurare a activităţii în sfera publică. Potrivit articolului în cauză, răspunderea penală survine pentru înscrierea de către o persoană publică, în documentele oficiale, a unor date vădit false, precum şi falsificarea unor astfel de documente, dacă aceste acţiuni au fost săvârşite din interes material sau din alte interese personale. De asemenea răspunderea penală pentru aceeași faptă survine în cazul comiterii ei de către o persoană cu funcţie de demnitate publică, sau în interesul unui grup criminal organizat ori al unei organizaţii criminale. Din conținutul dispoziției incriminatorii cu privire la falsul în acte publice, desprindem prezența a două fapte distincte şi a unei singure variante agravate de infracţiune: prima, prevăzută la alin.(1), constând în acțiunile descrise, comise de către o persoană publică, cea de-a doua, reglementată la lit. b) alin. (2) art.332 Codul penal, exprimată prin aceleași acțiuni, doar că comise de către o persoană cu funcţie de demnitate publică. Agravanta, atașabilă infracțiunii prevăzute la alin.(1), presupune ipoteza comiterii faptei în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale. Potrivit doctrinarilor, art.332 Codul penal stabileşte răspunderea pentru două infracţiuni de sine stătătoare, care se pot afla între ele în concurs. Explicaţia constă în calitatea specială a subiectului – persoană cu funcţie de demnitate publică – identificată în art. 332 alin. (2) lit. b) Codul penal și cea identificată în art. 332 alin. (1) Codul penal, de persoană publică, or contrapunerea acestor calități este inadmisibilă, acestea excluzându-se reciproc [2]. Din analiza dispoziției de incriminare, se deduc două modalităţi normative cu caracter alternativ ale acţiunii prejudiciabile, prima fiind înscrierea în documentele oficiale a unor date vădit false, iar cea de-a doua – falsificarea documentelor oficiale. Prima din cele enunțate constă în introducerea în documentele oficiale autentice a constatărilor sau menţiunilor false, a doua, presupune contrafacerea documentelor oficiale – confecţionarea lor, fie modificarea conţinutului unor documente oficiale autentice. Această teză derivă din elementele intelectual și material ale infracțiunilor de fals. Analiza acestora este efectuată de către A. Cuznețov, care menționează că primul element semnifică confecționarea actului fals din origini, adevărul fiind alterat prin introducerea în el a informațiilor neveridice, cel de-al doilea realizându-se prin denaturarea informațiilor conținute într-un act existent [3, p. 41-42]. Analiza acelorași elemente este regăsită și în studiul efectuat de către A. Reşetnicov [4]. Astfel, indiferent de forma comiterii, latura obiectivă a faptei de fals în actele publice presupune o denaturare a adevărului. Realizarea laturii obiective a acțiunii de fals exclude înșelăciunea, care se manifestă prin acțiunea de folosire a unui act fals și reprezintă derivata primei, care se consumă în momentul realizării acțiunii, nefiind incidentă acțiunea de folosire a documentelor oficiale false. Interpretările asupra reglementărilor normative privind latura obiectivă a faptelor de fals în acte publice sunt conținute doar la nivel doctrinar, nefiind elucidate sub aspectul jurisprudențial, circumstanță care favorizează lipsa de uniformitate a practicii judiciare. În contrast, în Federația Rusă, interpretările jurisprudențiale privind latura obiectivă a faptelor în cauză sunt în dinamică și acoperă unele deficiențe de reglementare, semnalate de către A. Reșetnicov în aceeași lucrare. În Codul penal al Federaţiei Ruse, reglementarea corespondentă celei din Republica Moldova, este conținută în art. 292. Diferențele dintre cele două articole se referă la conţinutul faptei prejudiciabile. În Federația Rusă, latura obiectivă a falsului în actele publice se realizează prin înscrierea în documentele oficiale a unor date vădit false și inserarea în documentele oficiale a unor rectificări care le denaturează conţinutul autentic [5]. Astfel, în opinia lui A. Reșetnicov, noţiunea de fals în acte publice are un conținut diferit în cele două legi penale. Considerăm că formularea conţinută în art. 332 Cod penal al Republicii Moldova este mai adecvată în comparaţie cu cea cuprinsă în art. 292 Codul penal al Federației Ruse, care poate fi înțeleasă ca o falsificare parţială a documentelor oficiale, în timp ce prevederea de la art. 332 Codul penal al R. Moldova este mai vastă. La 09 iulie 2013, Plenul Judecătoriei Supreme a Federației Ruse a adoptat Hotărârea nr. 24, prin care a sintetizat practica judiciară în cazurile de corupere și faptele conexe, acordând prioritate analizei practicii judecătorești de calificare a faptelor de fals în actele publice. Astfel, instanța supremă a Federației Ruse a identificat două modalităţi normative ale laturii obiective ale faptei de fals în acte publice: 1) reflectarea și/sau autentificarea faptelor necorespunzătoare realității într-un act oficial existent și 2) confecționarea unui nou act cu conținut fals, inclusiv cu utilizarea blanchetei actului respectiv. V. Șcepelkov, analizând aceste abordări jurisprudențiale, a constatat că ele deviază de la conținutul dispoziției art. 292 Cod penal al Federației Ruse. Or, Plenul Judecătoriei Supreme a recunoscut existența falsului în actele publice și atunci când acesta se confecționează (falsul intelectual) din origini, de „la zero”. O asemenea interpretare a fost salutată de doctrinari, chiar dacă aceasta depășește cadrul normativ reglementat, din considerentul că ea corespunde semantismului noțiunii de fals în actele publice [6]. Extinzând sfera laturii obiective a infracțiunii de fals în acte publice asupra acțiunii de autentificare a faptelor necorespunzătoare realității într-un act oficial existent, instanța supremă a Federației Ruse a depășit cadrul reglementar, astfel că sfera de acțiune a componenței infracțiunii în cauză a devenit mai vastă în comparație cu cea din legea penală a Republicii Moldova, acoperind un spațiu lacunar, prezent și în legea penală a Republicii Moldova. Chiar dacă interpretarea jurisprudențială poartă un caracter extensiv, mediul juridic al Federației Ruse a consimțit corespunderea acestei interpretări semantismului autentic al noțiunii de fals în acte publice. În acest mod, pe calea interpretării jurisprudențiale, s-au acoperit deficiențele normative identificate în studiul realizat de A. Reșetnicov. În mod regretabil, această raliere la realitățile sociale a fost realizată nu de către legiuitor (care deține prerogativa exclusivă de legiferare în domeniul penal), dar de către Plenul Judecătoriei Supreme a Federației Ruse. În mod evident, dinamica de dezvoltare a relațiilor sociale influențează calitatea infracţionalităţii legate de falsificarea documentelor oficiale. Or, sub impactul progresului tehnico-științific, modalitățile faptice de fals cunosc o metamorfoză continuă. Această diversificare poate depăși cadrul reglementar al faptelor de fals în acte publice. Periodic, iminența ajustării reglementărilor devine evidentă. Jurisprudența identifică necesitatea, iar legiuitorul ar trebui să intervină prompt și să sincronizeze conținutul art. 332 din Codul penal cu noile realități sociale. În caz contrar, potențialii infractori ar putea să profite de anacronismul prevederilor acestui articol și să evite răspunderea penală.