În scopul lărgirii cadrului epistemologic al studierii transformărilor moderne în domeniul  culturii și artelor din Republica Moldova, punem în discuție rolul cognitiv și formativ al  noțiunilor de „canon” și „re-canonizare”. Dorim să dezvăluim relevanța exegetică a acestor  concepte fundamentale în contextul cercetării muzicilor neo-tradiționale, având ca obiect de studiu laboratorul de creație al orchestrei populare profesioniste „Folclor” din perioada sovietică. Creat în anul 1967 (dirijor Dumitru Blajinu), în cadrul companiei republicane de radio și televiziune, astăzi – IPNA Compania „Teleradio-Moldova”, acest colectiv a marcat o nouă etapă în procesul de readaptare, reactualizare, restandardizare, re-canonizare și valorificare inovativă a moștenirii muzicale orale, în contextul hegemonic al tendințelor contradictorii, reprezentate de neo-romantismul cvasi liberal din arta sovietică a anilor 1960-1970 și dominația conservatoare a sistemului ideologic comunist totalitar.  În acord cu ideile specialiștilor teoreticieni din domeniu, tratăm canonul în arta muzicală tradițională ca „mecanism al memoriei selective a tradițiilor și idealurilor” (Ch. Altieri), „sursă de legitimare” a valorii, autenticității, autorității, grandorii, standardului și statutului obiectelor și practicilor culturale (R. Sala-Sheffy),  „atribut permanent în actul de transmitere a valorilor unei tradiții”, un fel de „rezervor de mărci de patrimoniu corporativ”, puternic amprentat(e) de procesele formative ale identității culturale, care tind să se legitimeze în modernitate sub imboldul nostalgiei și idealizării memoriei structurale a trecutului (T. Hudson Bradford). Canonul tradiției muzicale orale este însă unul dinamic, mereu deschis inovării și adaptării la necesitățile societății în schimbare, fapt ce conduce la „canonizări secundare succesive” sau la „re-canonizări” (J. Assmann) ale structurilor emblematice (genuri, specii, stiluri, limbaje, forme de expresie, practici) moștenite.   Activitatea orchestrei „Folclor” constituie un exemplu elocvent al renovării, reajustării și reconstruirii canonului muzicii tradiționale vechi. Laboratorul său de creație, controlat de forța coercitivă a ideologiei instituționalizate, a statuat noi criterii de selecție, autenticitate, autoritate, valabilitate, diseminare și proiecție socială a artei inspirate, imaginate sau recompuse din tezaurul folcloric. S-a impus astfel o nouă direcție în cultura populară modernă – muzica neo-tradițională, ale cărei principii canonice se bazează pe: a) fixarea creațiilor sub formă de texte scrise, impunerea partiturilor de orchestră, transformarea tradiției orale în tradiție scrisă sau scris-orală; b) realizarea simbiozei dintre erudiția orală lăutărească și valențele profesionalismului muzical occidental: c) instituționalizarea, profesionalizarea și academizarea proceselor creative, valorificarea contribuției sistemului de educație de specialitate, a muzicienilor formați în conservatoare, școli de muzică, a noilor „profesioniști ai culturii”; c) selectarea, prelucrarea sau recompunerea inovatoare a genurilor emblematice vechi, precum doina, balada, muzica de dans, romanța, cântecul nostalgic „de dor”; d) decuparea în repertoriu a noi compartimente, dedicate tematicii și mesajelor de inspirație ideologică; e) apelul la forța explozivă de diseminare și propagare a mijloacelor mass media ș.a.