Învăţământul special vizează, cu precădere, acordarea de sprijin pentru elevii cu CES în vederea atingerii unui nivel individual specific de dezvoltare cât mai aproape posibil de cel normal prin intermediul acumulării experienţelor absolut necesare în şcoală precum şi în mediul social, prin dezvoltarea tuturor abilităţilor necesare pentru învăţare, prin acumularea de cunoştinţe şi de deprinderi absolut utile pentru integrarea de ordin socioprofesional şi pentru viaţa culturală în comunitate şi prin asigurarea tuturor oportunităţilor cât şi a condiţiilor pentru învăţarea de-a lungul vieţii la diferite niveluri ale educaţiei. Desigur, de dorit este ca elevii cu CES să nu mai învețe în școli speciale. Cu toate acestea însă, copiii cu cerinţe educative speciale, care nu pot fi reorientaţi către învăţământul de masă, inclusiv în clase speciale, continuă procesul de educaţie în unităţi ale învăţământului special primar, gimnazial, profesional, liceal precum şi postliceal, diferenţiat după tipul şi gradul handicapului. Una dintre priorităţile sistemului de educație și de învățământ din România constă în centrarea proceselor specifice de predare - învăţare pe elev, potrivit nevoilor individuale şi ritmului personal de învăţare. Aşadar legislaţia românească, în încercarea sa de a se alinia la standardele europene, cuprinde diverse tipuri de prevederi care, chiar dacă sunt insuficiente, neclare ori uneori chiar contradictorii, permit acum integrarea copiilor cu nevoi speciale în şcoli obişnuite ori în şcolile speciale, inclusiv a celor cu dizabilităţi severe şi profunde, catalogaţi, până nu demult, parţial recuperabili ori ―irecuperabili şi care aveau astfel acces doar la școlile speciale și atât.