Sub aspect istoric, noţiunea de autonomie locală a evoluat de-a lungul timpului, fiind tratată diferit în dependenţă de suportul doctrinar care a dominat opinia ştiinţifică la o etapă istorică concretă. Cert rămâne faptul că cercetătorii implicaţi în studiul conceptului de autonomie locală au remarcat specificul acestui fenomen, şi anume că autonomia nu este altceva decât dreptul colectivităţilor locale de a gestiona treburile publice pentru a satisface interesele populaţiei administrate. Totodată, cercetătorii au remarcat faptul că în decursul istoric, apariţia autonomiei locale este anterioară apariţiei statului, iar conceptul de autonomie locală nu contravine principiului suveranităţii statului. Astfel, autorităţile publice locale dispun de dreptul de autogestiune nepunând în pericol integritatea şi suveranitatea statului din componenţa căruia fac parte. În ceea ce priveşte ştiinţa administrativă, conceptul de autonomie locală a fost definit de diverşi cercetători din domeniu. Cercetătorul român Mircea Preda consideră că, autonomia locală nu înseamnă doar dreptul unei colectivităţi de a se guverna singură în orice problemă, fără a ţine seama de raporturile cu colectivităţi similare sau situate la niveluri superioare, ori la centru. Colectivităţile locale sunt integrante material (teritorial) şi juridic statului suveran care le asigură autonomia necesară gestionării treburilor lor specifice, dar numai în măsura în care aceasta se integrează în ordinea juridică a statului [1, p.446]. Cu o definiţie amplă vine şi cercetătorul din Republica Moldova, Aurel Sîmboteanu, care este de părere că, autonomia locală este un fenomen complex şi destul de complicat, având substrat de voinţă politică, capacitate financiară, valenţă dimensională, suport juridic, manifestări de responsabilitate [2, p.140]. Consolidarea autonomiei locale este influenţată în mare parte de resursele financiare puse la dispoziţia autorităţilor publice locale. Astfel, sistemele publice locale bugetare sunt destinate să servească mai multor funcţii importante. Aceste funcţii includ stabilirea priorităţilor bugetare compatibile cu orice mandat al guvernării, planificarea cheltuielilor pentru a urma o viziune pe termen lung de dezvoltare, exercitarea controlului financiar asupra intrărilor în scopul asigurării disciplinei fiscale şi gestiunea bugetară pentru a asigura eficienţa activităţii administraţiei publice locale. O altă funcţie este de a consolida responsabilitatea performanţei administraţiei publice locale faţă de cetăţeni.Un rol major în consolidarea autonomiei financiare îl are politica bugetarfiscală. Componenta bugetară a politicii în cauză contribuie la stabilirea şi descrierea mecanismelor de constituire a bugetelor locale, iar componenta fiscală se axează pe edificarea surselor de formare a veniturilor în bugetele unităţilor administrativ-teritoriale. Anume în cadrul acestei politici sunt determinate veniturile bugetelor locale, sunt stabilite priorităţile pentru finanţarea proiectelor investiţionale şi sunt identificate căile de nivelare a veniturilor bugetare pentru localităţile mai puţin dezvoltate economic, prin intermediul subvenţiilor şi transferurilor. Bugetele locale, după modul de formare a acestora, se clasifică în bugete liniare şi de performanţă. Bugetul liniar este util pentru stabilirea priorităţilor, facilitarea planificării şi menţinerea controlului financiar asupra surselor de venituri, fiind mai puţin util pentru gestiunea operaţiunilor şi responsabilizarea organului executiv al unităţilor administrativ-teritoriale pentru performanţele sale. În consecinţă, guvernele locale în ţările industrializate – Danemarca, Suedia, Elveţia şi SUA – în ultimele două decenii, au transformat bugetele locale în instrumente de sprijin popular al programelor lor. Inovaţiile lor au produs documente bugetare care detaliază nu numai cheltuielile, dar şi informaţiile cu privire la eficienţa şi eficacitatea cheltuielilor locale [3, p.156].  Bugetul de performanţă este un plan financiar care asigură stabilirea misiunii autorităţilor administraţiei publice locale, a scopurilor şi obiectivelor, precum şi evaluarea periodică a performanţei lor ca parte a procesului bugetar, formând legătura dintre intrările necesare pentru punerea în aplicare a planului strategic de dezvoltare al administraţiei publice locale şi rezultatele anticipate [4, p.61]. Politicile economice joacă un rol strategic în consolidarea autonomiei locale, datorită faptului că acestea trasează planul de măsuri ale Guvernului privind priorităţile de dezvoltare economică, stimulând dezvoltarea economică locală şi contribuind la creşterea bazei impozabile a colectivităţilor locale. În acest context, politicile de stimulare economică joacă un rol însemnat în crearea condiţiilor propice pentru asigurarea unui nivel de creştere economică care să permită unităţilor administrativ-teritoriale colectarea veniturilor pentru asigurarea stabilităţii bugetare şi întărirea autonomiei financiare a colectivităţilor locale administrate. Din rândul documentelor de politici care au menirea de a stimula creşterea economică la etapa actuală vom menţiona Strategia Naţională de Dezvoltare „Moldova 2020”: ŞAPTE soluţii pentru creşterea economică şi reducerea sărăciei [5], Programul strategic de modernizare tehnologică a guvernării (e-transformare) [6], Memorandumul cu privire la Politicile Economice şi Financiare pentru 2010-2012 [7].  Un pas important pentru facilitarea consolidării autonomiei locale a fost întreprins prin elaborarea şi promovarea Strategiei Naţionale de Descentralizare [8], care îşi propune drept scop consolidarea bazei de venituri proprii ale administraţiei publice locale şi a autonomiei de decizie asupra lor, reformarea sistemului de transferuri şi impozite partajate şi consolidarea autonomiei şi a managementului financiar la nivelul administraţiei publice locale. Dezvoltarea economică locală joacă un rol major în consolidarea autonomiei locale a unităţilor administrativ-teritoriale datorită faptului că procesul economic este garantul obţinerii unei independenţe financiare durabile, astfel, însăşi autorităţile administraţiei publice locale, cât şi locuitorii unităţilor administrativ-teritoriale dispun de capacitatea necesară pentru a stimula dezvoltarea economică, care conduce, la rândul său, la colectarea surselor bugetare necesare pentru a acoperi costurile serviciilor publice prestate populaţiei, mai mult ca atât, acestea condiţionează îmbunătăţirea continuă a acestor servicii publice, care ca rezultat contribuie la impulsionarea dezvoltării economice la nivel local. Prin dezvoltare economică vom înţelege acel proces dinamic dintr-o ţară ori regiune care se îndeplineşte simultan în cadrul tuturor sectoarelor din economia respectivă, prin intermediul căruia se efectuează creşterea economică, realizându-se în acest scop schimbări în structura producţiei economice şi creşterea nivelului producţiei cu ajutorul agenţilor economici. Dezvoltarea economică locală reprezintă procesul de dezvoltare prin care comunităţile au drept scop creşterea calităţii vieţii pentru cetăţenii lor, prin crearea unei noi bunăstări a comunităţii şi agenţilor economici, realizând: stimularea şi creşterea iniţiativei private ca cel mai important creator de bunăstare, folosirea resurselor locale în scopuri productive, păstrarea şi crearea de noi locuri de muncă, generarea de noi venituri personale pentru ridicarea nivelului de trai, consolidarea bazei de impozitare pentru sprijinirea administraţiei publice locale [9, p.98]. Modelele de dezvoltare diferă de la o comunitate la alta. Acest fapt se datorează: aşezării geografice, resurselor şi oportunităţilor existente pe plan local, performanţelor economice existente, capacităţii şi potenţialul autorităţilor locale. Sporirea cheltuielilor colectivităţilor locale şi deficienţele în determinarea surselor de acoperire a acestora reprezintă, la etapa actuală, o preocupare majoră a multor ţări, excepţie la acest capitol nu face nici Republica Moldova. Indiferent de gradul de descentralizare a ţării, relaţiile financiare dintre stat şi colectivitatea locală sunt multiple şi complexe. Astfel, asistăm la caracterul conflictual al aspectelor financiare ale descentralizării, pe de o parte descentralizarea aduce avantaje, precum satisfacerea cât mai eficientă a cerinţelor cetăţenilor din colectivitatea administrată, consolidarea democraţiei locale, îmbunătăţirea acţiunilor publice îndreptate spre menţinerea identităţii colectivităţii locale, iar pe de altă parte, contribuie la apariţia unor astfel de situaţii în care transferul de competenţe nu este urmat de transferul echivalent de resurse financiare pentru a realiza eficient sarcinile propuse, ceea ce duce la imposibilitatea unor autorităţi ale administraţiei publice locale de a presta un minim de servicii publice cetăţenilor săi.  Nu în ultimul rând, vom remarca că consolidarea autonomiei locale nu este o sarcină exclusivă a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, dar şi a societăţii civile, sau mai bine spus a cetăţenilor de rând, locuitori ai oraşelor şi satelor din Republica Moldova. Doar efortul consolidat al tuturor factorilor de decizie va asigura o dezvoltare economică durabilă care va contribui, la rândul său, la creşterea nivelului de trai al populaţiei, la consolidarea autonomiei financiare a unităţilor administrativ-teritoriale şi va condiţiona sporirea competitivităţii ţării noaste pe piaţa externă.