ANUL 1918 a fost un an al durerilor, dar şi al unor mari izbânzi naţionale. România a dat dovada unei capacităţi de rezistenţă rar întâlnită. Pierderea a jumătate din teritoriul ţării, în ultimele luni din 1916, teritoriu supus ocupaţiei armatelor Puterilor centrale, a fost urmată de o reorganizare în cadrul teritorial restrâns, în primul rând a armatei. În vara anului 1917, s-a ajuns la victoriile decisive de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Dar, încă de atunci, descompunerea armatei ruse a pus sub semn de întrebare posibilitatea continuării rezistenţei. Izolarea României o constrângea la căutarea unor căi de ieşire. Pacea separată apărea ca inevitabilă. România se găsise prinsă între presiunea militară a armatelor pe care le înfruntase cu succes în vara 1917 şi presiunea bolşevizării armatei ruse. S-a ajuns astfel ca patru zile după semnarea armistiţiului de la Brest-Litovsk să se încheie la Focşani, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, armistiţiul dintre România şi Puterile Centrale. Entuziasmul zilelor de la începutul intrării României în război şi din prima parte a campaniei a armatei ei pentru eliberarea Transilvaniei, ca şi mândria izbânzilor din vara anului 1917 se găseau acum sub impactul noii situaţii de izolare şi a presiunilor cărora trebuiau să li se facă faţă. Perspectivele apăreau sumbre. Neîndoielnic timpul putea aduce soluţiile mult aşteptate prin victoria Aliaţilor din Vest, dar date fiind atât evenimentele militare, cât şi situaţia social-politică constatată în întreg continentul, nesiguranţa stăpânea mentalul colectiv, iar împlinirea năzuinţelor de unificare naţională părea, în cel mai bun caz, îndepărtată. La 29 ianuarie/11 februarie 1918, generalul Alexandru Averescu a format un nou guvern în locul celui condus de Ion I.C.Brătianu; iar la 5/18 martie îi va reveni lui Alexandru Marghiloman să formeze noul cabinet care va semna cu Puterile Centrale tratatul de la Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918. Atât în timpul ultimei părţi a guvernării lui Ion I.C. Brătianu, cât şi în timpul celor doi succesori ai săi, problema păcii separate a constituit preocuparea dominantă. Condiţiile înrobitoare care ni se impuneau creau o situaţie desnădăjduită. România risca să devină prizoniera pe lung termen a Puterilor Centrale şi aceasta fără ca acestea să fi repurtat o adevărată biruinţă. Ea era victima izolării ei şi în primul rând a revoluţionării Rusiei. Pierderea Dobrogei, modificări grave la frontiera dintre România şi Austro-Ungaria, înrobirea economică a ţării, toate prevăzute în tratatul de pace separată, creau o perspectivă de-a dreptul tragică. La aceasta se mai adăuga situaţia în care ajunsese ţara după un an şi jumătate de război. Pierderile umane - în rândurile armatei dar şi a populaţiei civile, în urma epidemiilor - dar şi cele materiale în urma războiului şi a retragerii în Moldova, ca şi sistematica despuiere a teritoriului ocupat duseseră România cu decenii în urmă. Atingerea obiectivelor care determinaseră intrarea în acţiune apărea cu totul incertă, mai ales că încheierea unei păci separate putea să aibă ca efect ca Aliaţii să conteste valabilitatea înţelegerilor din august 1916. Regele Ferdinand şi mai ales regina Maria rămăseseră constanţi pe poziţiile pe care se angajaseră cu doi ani mai înainte. Constrâns de împrejurări să se retragă, Brătianu îşi păstrase puterea de a influenţa deciziile suveranului şi încrezător în victoria finală a coaliţiei în care se angajase acţiona din umbră, căutând să câştige timp. Guvernul Averescu nu-şi dovedise viabilitatea şi trebuise să se ajungă la formula guvernului Marghiloman, care apărea în ochii multora ca un cabinet ministerial al ocupantului. Acestui guvern i-a revenit să negocieze - în măsura în care acest lucru era realmente posibil - condiţiile tratatului de pace separată. În afara unor concesii teritoriale minore, el a obţinut ca regele Ferdinand să fie acceptat în continuare, dar, în ansamblu, pacea de la Bucureşti a fost cumplit de înrobitoare. Negocierile au fost purtate în primul rând cu cele două mari puteri centrale. Paradoxal, fără a participa direct la procesul de negociere, cel care a arătat bunăvoinţă faţă de un viitor al României a fost Mackensen, în schimb mai dur a fost negociatorul Kühlmann şi de asemenea Czernin, care a impus regelui Ferdinand umilinţa unei întrevederi. În realitate, dată fiind situaţia lor internă, nici Puterile Centrale nu erau deplin sigure de viitorul lor. Reprezentanţii Germaniei făcuseră evidente avansuri lui Marghiloman, chiar şi înainte ca acesta să ocupe funcţia de prim-ministru. La 20 ianuarie/2 februarie acesta nota că “ocuparea Basarabiei e simpatică Germaniei” şi că i se sugerase ideia “schimbului Dobrogei pentru Basarabia, pe care am cuceri-o cu ajutorul lor”1 ! Peste două zile, Horstmann îi declară : “vă vom ajuta – la nevoie chiar cu trupe – să luaţi Basarabia şi să vă apăraţi contra maximaliştilor”2 . Între timp, de la 13/26 ianuarie, trupele române intraseră în Chişinău, “chemate de Comandamentul rus şi de Sfatul Ţării Republicii moldoveneşti”3 . La 6/19 februarie, Hortsmann asigură pe Marghiloman : “Voi luptaţi contra bolşevicilor în Basarabia, noi vom intra în Ucraina contra lor; avem acum aceleaşi interese”4 . Din partea Austro-Ungariei se manifesta, în parte cel puţin, o atitudine similară. La 11/24 februarie, Czernin l-a vizitat pe Marghiloman la Bucureşti pentru a-i comunica condiţiile păcii: o “fâşie pe frontiera munţilor” şi “toată Dobrogea”, dar, i-a spus el, “în schimb, veţi lua Basarabia, care e mai mare decât ce pierdeţi”5 . Deşi Averescu s-a retras la 27 februarie/12 martie şi guvernul a fost oferit lui Marghiloman, noul guvern s-a format abia la 5/18 martie 1918. Negocierile cu reprezentanţii Puterilor Centrale au continuat. Problema traseului graniţei spre AustroUngaria, cea a ocupaţiei, chestiuni economice, rechiziţiile, schimbul de prizonieri sunt repetat discutate de Marghiloman cu Czernin şi Kühlmann. N-a lipsit nici chestiunea Basarabiei. La 12/25 martie, Kühlmann a promis lui Marghiloman “mână liberă” în această problemă6 . La 16/29 martie, la insistenţa lui Marghiloman, care i-a cerut din nou “mâna liberă” în Basarabia, Kühlmann i-a răspuns: “N-am nimic de zis contra”7 ! În fapt, în zilele grele în care condiţiile înrobitoare ale tratatului care nu putea fie evitat apăsau greu noul guvern, chestiunea Basarabiei era singura care oferea o rază de speranţă. Dacă trebuise să se renunţe, cel puţin pentru o vreme, la năzuinţele de unificare spre apus, cel puţin apăruse oportunitatea reîntregirii spre răsărit. Potrivit lui I.Gh.Duca din momentul în care fuseseră trimise trupele peste Prut sub comanda generalului Broşteanu, care intrase în Chişinău ”în mijlocul unui mare entuziasm, ca un adevărat salvator”, din acel moment unificarea era “un fapt îndeplinit”8 . Acesta nu era însă decât punctul de vedere partizan al unui membru al guvernului Brătianu, care mai adăugase, de altfel, că “aceste fapte se petrecuseră fără să avem prea mult contact cu exponenţii mişcării naţionale din Basarabia”, care “nu ştiau despre noi mai mult decât ştiam noi despre ei”9 . În realitate, concretizarea momentului istoric al unirii nu ar fi fost firesc să fie realizat printr-o simplă acţiune militară, fie ea îndreptată împotriva bolşevicilor şi aceasta chiar cu consimţământul comandamentului armatei ruse. Era necesar ca înşişi basarabenii să fie cei care să se pronunţe pentru această reîntrupare după 106 ani de despărţire. Este adevărat că intervenţia militară fusese solicitată de reprezentanţii executivului Republicii Moldoveneşti, dar ca o acţiune nelegată de dorita unificare. Organul reprezentativ al tinerii Republici – Sfatul Ţării - era cel căruia îi revenea să se pronunţe în această chestiune de însemnătate cardinală pentru românii din cele două părţi ale Prutului. Deşi Duca a vrut să creeze impresia că Marghiloman n-a făcut decât să intre printro uşă deschisă, în realitate problema a fost cu mult mai complexă. Îndepărtarea primejdiei bolşevice a creat posibilitatea pentru realizarea etapei următoare, cea a proclamării la 24 ianuarie/6 februarie 1918 a independenţei Republicii Moldoveneşti, ceea ce semnifica desprinderea din imperiul aflat atunci în proces de destrămare a provinciei anexate în 1812. Situaţia de nesiguranţă a continuat însă în ceea ce i-a privit pe basarabeni, mai ales că s-au accentuat şi presiunile ucrainene. Totodată, curentul care se pronunţa pentru reîntruparea Basarabiei cu România a crescut. În consecinţă, la 26 februarie/11 martie, Ion Inculeţ, preşedintele Republicii şi Daniel Ciugureanu primul său ministru au venit la Iaşi, unde au fost primiţi de generalul Averescu; ei au revenit din nou la 2/15 martie, însoţiţi şi de Pantelimon Halippa. Trei zile mai târziu, Marghiloman a sosit la Iaşi, venind de la Bucureşti, pentru a negocia preluarea guvernării. În discuţiile pe care le-a purtat cu regele Ferdinand şi-a dat seama că politica rezervată faţă de o unificare cu pământurile dintre Prut şi Nistru era inspirată chiar de monarh, dornic ca nu cumva să se acrediteze “ideea unei compensaţii” în ceea ce privea Dobrogea10. În fapt, se repeta invers scenariul din 1878, când s-au întâlnit opoziţii faţă de Dobrogea, izvorâte din refuzul de a se accepta acest teritoriu ca o compensaţie pentru judeţele din sudul Basarabiei. Prins de negocierile tratatului de pace, Marghiloman a stat un timp la Bucureşti, de unde a revenit la Iaşi în dimineaţa zilei de 20 martie/2 aprilie 1918, când a avut o lungă întrevedere cu regele Ferdinand, discutând şi chestiunea Basarabiei şi în aceiaşi zi el sa întâlnit cu cei trei reprezentanţi de la Chişinău. Dintre aceştia, Inculeţ s-a pronunţat pentru o unire “cu autonomie deplină”, în timp ce Ciugureanu şi Halippa pentru unire, aşa cum le propunea Marghiloman11 . La 22 martie/4 aprilie a avut loc un Consiliu de Miniştri în care s-a discutat din nou chestiunea Basarabiei, iar în ziua următoare un altul, decisiv, cu participarea celor trei reprezentanţi ai Basarabiei, cărora li s-a alăturat şi Constantin Stere, sosit de la Bucureşti. Inculeţ se arăta preocupat de menţinerea Sfatului Ţării şi a guvernului regional, iar Halippa a ridicat problema drepturilor electorale, inclusiv ale femeilor12 . Momentul hotărâtor se apropia. În dimineaţa zilei de 26 martie/8 aprilie, primul ministru Marghiloman a sosit la Chişinău. “Cartierul general” şi l-a stabilit la Hotelul de Londra. Tratativele între diferitele grupări din Sfatul Ţării erau în plină desfăşurare. Deosebit de activ, Stere s-a străduit să contribuie la aducerea a cât mai mulţi deputaţi la un “numitor comun”13. Reprezentanţii marilor proprietari l-au vizitat pe primul ministru român, în dimineaţa de 27 martie/9 aprilie, care a căutat să le liniştească aprehensiunile14. După amiaza, la trei şi jumătate, Marghiloman s-a înfăţişat în faţa Sfatului Ţării, “fără escortă şi numai cu civili”, cu excepţia “ câtorva îndăratnici” , “sala întreagă aclamă”. După un discurs, el a părăsit clădirea, lăsând libere lucrările adunării. A revenit la orele şapte seara, după ce votarea avusese loc. De data aceasta, după ce Inculeţ a proclamat rezultatul votului, Marghiloman a luat cuvântul pentru a proclama “Basarabia unită, de data aceasta pentru totdeauna cu România una şi nedivizibilă”15 . Trei zile mai târziu, a fost rândul fruntaşilor basarabeni să revină la Iaşi, unde au fost primiţi cu entuziasm, jucându-se şi hora Unirii. Printr-un decret regal din 9/22 aprilie a fost apoi confirmată unirea Basarabiei. Primul act în procesul desăvârşirii unificării naţionale era săvârşit. Fără îndoială că în atmosfera încordată în care se ajunsese, când România era supusă presiunilor Puterilor Centrale, când mai ales se ştia că o parte însemnată a teritoriului ţării era pierdută, când marea încleştare în care şi România era parte ajunsese la momente culminante, unirea Basarabiei a fost ca o rază de speranţă. Lunile care au urmat n-au fost cele mai fericite. Dar spre toamnă, razele speranţei au apărut din nou la orizont. Descompunerea imperiului rus, care dusese la fericitul eveniment de la 27 martie/9 aprilie, a fost urmată de cea a imperiului austro-ungar. Totodată, românii supuşi monarhiei dualiste s-au angajat în propria lor luptă de eliberare. În această privinţă, se poate susţine că procesul care a avut loc în Basarabia, în primele luni din 1918, demonstrase rolul decisiv care revenea românilor înşişi în realizarea eliberării lor. Adunarea generală de la Cernăuţi şi apoi marea adunare de la Alba Iulia aveau să se înscrie de fapt, cel puţin în parte, pe drumul pe care-l trasase Sfatul Ţării. Ziua de 27 martie/9 aprilie inaugurase un proces istoric în lanţ, care a cunoscut doar o întrerupere de o jumătate de an, pentru a fi reluat în ultimele luni din 1918 şi a fi desăvârşit. Anul 1918, an de grele încercări, a fost şi anul în care unitatea statală a României s-a văzut împlinită, începutul procesului reprezentându-l unirea Basarabiei şi încheierea sa ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia. Momentele memorabile din istoria unei naţiuni nu trebuie nicicând uitate !