Încă de la început este necesară precizarea de ordin terminologic a cuvintelor țigan și rrom, denumiri ce au devenit convenții sociale și care ar trebui plasate într-un context istoric. Aceste expresii au rolul de a generaliza grupuri de oameni cu trăsături comune, în special fiind folosiți pentru a-i denumi pe acei oameni nomazi, diferiți de popoarele cu care intrau în contact. Încă din secolul al VIII-lea, în sursele creștine bizantine, atinhanos era folosit pentru a-i desemna pe cei păgâni, cei care se aflau în afara canoanelor ortodoxe. Erezia creată de acești păgâni este relatată ca afectând populația din Frigia, teritoriu aflat între conflictul dintre Imperiul Bizantin și Imperiul Persan. Vom folosi în redarea textului etnonimul de țigan, pentru că acesta era termenul folosit în cancelariile domnești din perioada la care facem referire (secolele XV-XVII). Numele de țigani în limba română nu este împrumutat direct de la greci. Cuvântul a venit pe filieră slavă ori bulgară, deoarece denumirea de ațigani se regăsește în scrierile slavone din țările române.Mai există o presupunere asupra numelui lor, derivând de la numele unui popor cingari care trăia în India. O cercetare asupra unei populații cu profil etnic (în cazul nostru țiganii) este cel mai adesea întreprinsă de cercetători care aparțin altei populații, de obicei cea majoritară. Un asemenea studiu devine parte a relațiilor dintre cele două populații. Lucrarea noastră își propune să surprindă în linii generale câteva aspecte din legendele și miturile consacrate țiganilor, prezente în istoriografia românească de-a lungul timpului. Studiile de mitologie din spațiul românesc menționează diverse tradiții conform cărora țiganii sunt egipteni, urmași ai oastei faraonului sau descendenți ai biblicului Ham. De asemenea, există legende care îi situează în perioada regelui persan Bahram Gur și care face trimitere la blestemul bahmanilor, prefăcut în Țările Române în robie.