Migraţia, actualmente, reprezintă unul dintre cele mai cercetate procese sociale din Republica Moldova, dat fiind complexitatea fenomenelor din care este compus (caracterul multidimensional), impactul social asupra structurii şi principalelor subsisteme ale societăţii (efectele pozitive şi impactul negativ resimţit la nivel de grup social, instituţie etc.), precum şi dificultăţile întâmpinate de către savanţi în diagnoza şi analiza acestui proces (dificultăţi în estimarea ponderii migranţilor şi caracteristicilor principale ale celor care emigrează, datorate catacterului clandestin al migraţiei). Deşi sunt realizate anual multiple studii statistice şi sociologice, nu există surse sigure care ar estima cifra reală a emigranţilor. Conform Biroului Naţional de Statistică, contingentul migrant (inclusiv migranţii temporar reveniţi) al ţării constituie circa 460 de mii de persoane în 2012, sau 17,6% din populaţia de 15-64 de ani [1, p.15]. Un şir de teorii au scos în evidenţă mai mulţi factori explicativi ai emigrării, printre care menţionăm: factori sociali, culturali, economici, structurali etc. Un impact deosebit de dureros a fost resimţit la nivelul grupului fundamental – familia. Aceasta a suferit schimbări drastice la nivelul structurii, dinamicii şi funcţionării sale.  Din această perspectivă, studiul s-a axat pe evidenţierea şi analiza factorilor sociali – pattern-uri, manifestaţi şi însuşiţi în cadrul familiei migraţioniste, care determină o predispunere spre comportamente migraţioniste şi contribuie, în final, la creşterea contingentului migraţional.  Nu există societăţi unde lipsesc modelele culturale. Acestea sunt parte a culturii societăţii şi contribuie prin interiorizare la socializarea şi menţinerea echilibrului social. Astfel, pentru a deveni parte a societăţii, indivizii sunt constrânşi să adopte şi să respecte aceste modele culturale. Unele din ele sunt însuşite în cadrul familiei chiar din primii ani de viaţă, iar comunicarea este procesul fundamental care contribuie la împărtăşirea şi transmiterea acestor pattern-uri sociale de la o generaţie la alta. Prin intermediul comunicării indivizii exprimă gânduri, sentimente, intenţii, trăiri, experienţe care ajută la învăţare şi dezvoltarea personalităţii. Prin urmare, individul se raportează la realitatea socială în funcţie de modelele culturale însuşite în cadrul diferitelor grupuri sociale (familie, şcoală, grup de prieteni etc.). Urmărind modelele, individul ajunge să înţeleagă ce comportamente sunt valorizate de societate şi care sunt dezaprobate sau pedepsite.  Analizând comunicarea în cadrul familiilor cu migranţi din Republica Moldova, observăm că, sub aspect cantitativ, aceasta se realizează satisfăcător, migranţii comunicând săptămânal sau chiar zilnic cu membrii familiilor lor. Conform Studiului cantitativ Naţional privind situaţia copiilor aflaţi în dificultate şi a copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi peste hotare, realizat în 2012, s-a constatat că jumătate de emigranţi de sex feminin comunică zilnic cu copiii lor (26% comunică prin telefon, iar 25% – prin internet). Comparativ cu mamele, taţii comunică într-o măsură mai mică (19% comunică prin telefon, şi 15% prin internet). Deşi o parte semnificativă de emigranţi îşi îndeplinesc parţial obligaţiile comunicând cu copiii lor prin diverse surse, totuşi, o bună parte dintre ei niciodată nu i-au legătura pentru a comunica din diverse motive: lipsă de bani, timp etc. Analizând în funcţie de sexul respondenţilor, constatăm că 8,8% din mame nu au comunicat niciodată cu copiii lor de când au plecat la muncă peste hotare. Lipsa de comunicare contribuie la înstrăinare, inhibarea în sine a copilului şi produce multiple consecinţe negative asupra dezvoltării personalităţii şi integrării lui sociale. Comunicarea cu rudele nu este la fel de frecventă ca şi cu copiii: 2,5% dintre migranţi o fac zilnic, 22,7% – de câteva ori pe săptămână, 21,8% – o dată pe săptămână, 21,0% – de câteva ori pe lună, 16,0% – o dată pe lună, 7,6% – de câteva ori pe an, 8,4% – nu comunică deloc. Bărbaţii cu vârste de peste 55 de ani rareori comunică cu rudele. Mijloacele de comunicare utilizate de migranţii intervievaţi în Republica Moldova sunt telefonul mobil (90,8% – întotdeauna), programul Skype (14,3% – întotdeauna), telefonul staţionar (10,9% – întotdeauna), reţelele sociale (5,9%), poşta electronică (4,2% – întotdeauna) [2, p.78].  Cu toate acestea, din punct de vedere calitativ, nu există studii care ar scoate în evidenţă eficienţa comunicării în cadrul familiilor cu migranţi, principalele teme de discuţii, probleme în comunicarea intergeneraţională a membrilor familiei etc.  În urma studiului calitativ Modalităţi de implicare a părinţiilor plecaţi la muncă peste hotare în soluţionarea problemelor şcolare ale copiilor lor, realizat în 2009, s-a constatat că gradul de implicare a părinţilor în viaţa copiilor lor este foarte mic. Acest fapt se datorează lipsei de colaborare sistematică a părinţilor, îngrijitorilor şi copiilor. Majoritatea îngrijitorilor preferă să soluţioneze singuri problemele cu care se confruntă copiii aflaţi în grija lor şi doar după rezolvarea acestora, să le împărtăşească părinţilor biologici. Chiar dacă unele probleme ţin de starea sănătăţii, îngrijitorii preferă să nu deranjeze părinţii, afirmând că „ei au şi aşa multe probleme”.  Pentru a evita posibilele contradicţii în ceea ce privesc modalităţile de soluţionare a problemelor, îngrijitorii preferă să nu informeze părinţii. În acest context, părinţilor le este tot mai dificil să ţină sub control situaţia copiilor lor. Chiar şi în cadrul discuţiilor telefonice, părinţii abordează aspecte foarte generale. De multe ori, copiii nici nu împărtăşesc problemele existente pentru a nu crea griji în plus părinţilor.  „După ce s-a rezolvat problema, de obicei anunţăm părinţii. Iată, de exemplu, când a fost ruptă mâna, după ce a fost totul bine am spus părinţilor despre cele întâmplate. Uneori le spunem, alteori – nu. Dacă apar probleme, nu prea sun părinţii” (DFG_Îngrijitori_Chişinău). Dat fiind faptul că sancţiunile părinţilor se manifestă sub forma unor restricţii financiare, copiii nu împărtăşesc cu ei problemele şcolare. Astfel scade nivelul de încredere atât a tutorilor, cât şi a copiilor, cauzând creşterea distanţei sociale dintre părinţi şi copii.  „Părinţii sună, întreabă, dar nu întotdeauna le povestesc despre toate problemele, deoarece copilul, pe urmă, prinde pică pe tine. De aceea mai bine eu împreună cu dânsul o rezolv şi ţin situaţia sub control. Numai dacă apar probleme grave, ieşite din comun, da, anunţ părinţii, dar dacă are o notă rea, eu de acum nu le mai spun, iar copilul apoi şi-o corectează” (DFG_Îngrijitori_Anenii_Noi). În concluzie, menţionăm că, deşi statisticile atestă o frecvenţă ridicată a comunicării în cadrul familiilor cu migranţi, în plan calitatitiv, aceasta se realizează superficial, favorizându-se crearea unor pattern-uri sociale bazate pe valori sociale prezente în ţările de emigrare, care predispun tinerii să adopte atitudini şi comportamente migraţioniste.