Lucrarea care a stat la baza comunicării Educaţie prin tradiţie şi inovaţie într-o lume postmodernă reprezintă o cercetare a schimbărilor educaţionale în raport cu necesitatea acestora. Cu scopul de a stabili marja dintre tradiţie şi inovaţie, au fost analizate ideile marilor pedagogi, sociologi, psihologi, filosofi din România şi din comunitatea ştiinţifică internaţională. Studiul are ca obiectiv identificarea unui set de cerinţe pentru a adapta educaţia din societatea actuală la o lume postmodernă. Încercarea de a determina elementele educaţionale necesare pentru a fi menţinute în sistemul de învăţământ a ridicat un set de probleme privind relaţia dintre tradiţie şi inovaţie, dând posibilitatea de a contura câteva idei privind subiectul analizat. Trebuie precizat faptul că pedagogia postmodernă abordează educaţia ca terapie pentru dezvoltarea caracteristicilor specifice, diferenţiatoare ale fiecărei personalităţi, şi joacă rolul de potenţiator prin crearea situaţiilor favorabile demersului educativ. Ea renunţă deliberat la impunerea regulilor şi standardelor, căutând să se racordeze la necesităţile curente ale societăţii şi ale individului. Influenţată de ideile lui Nietzsche, Marx, Jacques Derrida, Michel Foucault, Jean Baudrillard, Jean François Lyotard şi alţi filosofi, educaţia postmodernă se impune ca o alternativă pentru rezolvarea problemelor din perioada modernă. Ea respinge individualismul modernităţii şi analizează individul în procesul de transformare şi relaţionare. Această instabilitate a postmodernismului este considerată de Patrick Slattery ca o dimensiune „eclectică, inovativă, revizionistă, ironică şi subiectivă a interpretării” [6, p.35]. Pedagogia postmodernă oferă libertate fiecăruia de a se manifesta din perspectiva lui de judecată şi se caracterizează prin diversitate, creativitate, pluralism, multiculturalismul, amestec de stiluri, tolerarea ambiguităţii,acceptarea inovaţiei şi a schimbării, provocarea gândirii laterale, căutarea adevărului şi crearea realităţii prin schimburi de experienţă. Pornind de la aceasta, ne întrebăm dacă nu cumva principiile postmoderniste intră în contradicţie cu tradiţia ştiinţelor educaţiei, care „bazându-se pe cunoaşterea naturii omeneşti şi ţinând seama de idealul către care trebuie să tindă omenirea, stabileşte un sistem de principii, după care este îndrumată influenţa intenţionată a educatorului asupra celui educat” [1, p.14]. Aşadar, educaţia postmodernă ascunde pericolul relativismului. De aceea este important să stabilim raportul dintre tradiţie şi inovaţie în învăţământ, pentru ca managementul procesului educativ, care în prezent tinde să înlocuiască ştiinţa pedagogică, să nu-i diminueze valoarea academică.  În prezent, învăţământul produce absolvenţi cu ajutorul unui sistem în care cunoştinţele sunt vândute şi evaluate. În aceste condiţii, profesorii sunt predispuşi să renunţe la entuziasm şi creativitate, iar educaţia se poate transforma într-un proces vicios, distructiv, formal. Acest pericol a existat şi în antichitate. Simpla transmitere a informaţiilor şi deprinderilor a fost criticată încă de Socrate, care poziţiona în contrast necesitatea omului de a căpăta înţelepciune: „Ce bine-ar fi dacă înţelepciunea ar avea darul să se scurgă, ori de câte ori ne atingem unii de alţii, de la cel ce are mai multă la cel cu mai puţină” [7, p.175]. Dacă problemele actuale ale educaţiei au existat în trecut, apare întrebarea de ce ele nu au fost rezolvate? Răspunsul îl putem găsi, lansând următoarea dilemă: inovaţiile din sistemul educativ actual prezintă o noutate sau o revenire la ideile marilor personalităţi ale lumii, dar în alte condiţii socioeconomice? De exemplu, fenomenul globalizării a fost lansat încă de Comenius (1592-1670), care s-a pronunţat în privinţa necesităţii globalizării educaţiei, susţinând ideea că pentru a deveni om trebuie să fii educat şi insistând să se ofere oportunităţi educaţionale egale pentru toţi. Tot Comenius a promovat ideea unei educaţii pe întreg parcursul vieţii, tota vita schola est, anunţând principiul educaţiei permanente, aplicat în sistemul de învăţământ modern. Educaţia într-o lume multiculturală, care trece prin procesul globalizării, se caracterizează prin aceea că interacţiunea socială nu se fundamentează pe consens şi acord, ci pe diferenţă şi pluralitate. Însă să nu uităm că cultura globală a avut precedente nereuşite în imperiile universale care au impus dominaţia lor printr-o limbă şi civilizaţie a elitei, neglijând tradiţiile şi culturile populaţiilor cucerite. În consecinţă, mişcările de eliberare naţională au distrus ţările care impuneau civilizaţia fără dorinţa popoarelor cucerite, iar acest fapt permite să remarcăm importanţa pentru fiecare popor a păstrării tradiţiilor sale, inclusiv în educaţie. Revenind la tradiţii, în cugetările lui D. Cantemir asupra educaţiei găsim formulat idealul educativ, care în concepţia sa constă în dobândirea virtuţii prin cunoaşterea de sine, cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea lumii. Această afirmaţie este cuprinsă în cele patru categorii de metacompetenţe pentru tinerii secolului XXI: a învăţa să cunoşti, a învăţa să faci, a învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi, a învăţa să fii [4, p.69]. Ideea intrării în universalitate prin păstrarea tradiţiei o găsim şi la Nicolae Iorga: „Nu-ţi este permis să creezi forme eterne numai pentru că te-ai rupt din ceea ce e în adevăr etern şi ai pretenţia de a crea alt etern care să pornească de la d-ta, din momentul în care l-ai rupt pe cel vechi” [5, p.8]. În condiţiile în care generaţia actuală refuză valorile prezentului, ne putem aştepta ca următoarea generaţie să nu accepte nici ea valorile generaţiei anterioare. La momentul actual, specialiştii din domeniul ştiinţelor educaţiei doresc să apropie educaţia de necesităţile vieţii reale şi critică importanţa exagerată acordată raţiunii în detrimentul naturii umane. Aceste idei le găsim şi la O.Decroly, Fr.Bacon, M.Montessori, Comenius ş.a. Educaţia integrală a sistemelor de învăţământ din toată lumea face eforturi pentru a revigora valorile spirituale de natură etică şi virtuţile morale, pentru a cultiva toleranţa şi conştiinţa socială. O teorie spiritualistă asupra educaţiei o găsim la R.Steiner (1861-1925), care a considerat lipsa legăturii între idealurile spirituale ale oamenilor şi necesităţile materiale ale vieţii cotidiene a fi cauza declinului sociocultural. Din datele analizate, putem concluziona următoarele: 1. Societatea postmodernă necesită adaptări precedate de o pregătire prealabilă a specialiştilor din sistemul de educaţie şi a oamenilor care fac parte din societatea în schimbare. 2. Inovaţiile în societatea postmodernă trebuie să reprezinte ajustări bazate pe cercetări ştiinţifice, pe analiza operelor marilor pedagogi români şi ai pedagogiei universale.  3. Măsura schimbărilor exterioare în educaţie este legată de posibilităţile interioare atât ale persoanelor, cât şi ale poporului din care acestea fac parte. De aici rezultă importanţa concentrării educaţiei asupra schimbărilor interioare a fiecărei persoane din societate. 4. Deoarece modernizarea şi dezvoltarea societăţilor au adus efecte negative, precum poluarea, inegalitatea, şomajul, acest tip de societate este considerat de sociologi mai puţin reuşit în comparaţie cu societăţile tradiţionale. În consecinţă, orice schimbare trebuie făcută doar dacă este necesară. 5. O educaţie postmodernă în vederea dezvoltării socioeconomice a unei naţiuni presupune colaborare şi deschidere interculturală, sprijin în promovarea valorilor internaţionale şi cultivarea tradiţiilor naţionale.