În accepţia sa comună, filologia este o „disciplină care studiază limba şi literatura unuia sau a mai multor popoare” [1]. Dicţionarele mai vechi o definesc ca fiind o „ştiinţă care se ocupă cu studiul culturii scrise a popoarelor”, precizându-se şi aria ei de cuprindere: „studiul textelor vechi şi al limbii în care sunt scrise acestea” [2]; „studiul textelor vechi şi al operelor literare din punct de vedere al limbii, al influenţelor suferite, al modului în care ni s-au transmis şi al autenticităţii, precum şi cu editarea lor” [3]. DEXI reţine pentru partea constatativă aceeaşi formulă („ştiinţă care se ocupă cu studiul culturii scrise a popoarelor”), dar nuanţează definiţia şi suplimentează conţinutul semantic prin indicaţia „ansamblu de ştiinţe sociale care se ocupă cu studiul limbii şi creaţiei literare a unor popoare” [4].Precizarea de mai sus este cât se poate de oportună în contextul în care suntem interesaţi de stabilirea naturii raporturilor existente între filologie ca „ansamblu de ştiinţe sociale” şi editologie ca ştiinţă a editării cărţilor. Fără a intra în detalii cu privire la disciplinele care ţin de studiul limbii, pe de o parte, şi la cele preocupate de studiul literaturii [5], pe altă parte, să vedem care dintre ştiinţele filologice au efectiv tangenţă cu editologia. Or, este indubitabil, că aceasta se intersectează cu unele domenii ale filologiei pe câteva din palierele genurilor sale de activităţi practice. Unul dintre acestea este textologia – o disciplină aplicată la studiul comparat al textelor unor opere literare sau de altă natură pentru stabilirea versiunii definitive corecte, autentice, în vederea (re)publicării operelor respective în ediţii postume [6]. În limba română, termenul vine din rusescul tekstologhia şi a fost propus în 1928 de B.V. Tomaşevski (1890-1957) în lucrarea Писатель и книга: Очерк текстологии. În viziunea savantului, textologia face parte din ştiinţa literaturii [7], drept care a examinat-o din această perspectivă, aplicând-o în procesul de pregătire pentru tipar a primei ediţii sovietice, într-un volum, a operelor lui A.S. Puşkin (1924). În acest context, ţinem să precizăm că, în calitatea sa de cercetător ştiinţific la Institutul de Literatură Rusă (Casa Puşkin) din Leningrad al Academiei Ruse de Ştiinţe, B.V. Tomaşevski a participat la alcătuirea şi redactarea ediţiilor academice de opere ale lui F.M. Dostoevski, A.N. Ostrovski, de scrieri alese ale lui A.P. Cehov, a ediţiei academice de opere complete ale lui A.S. Puşkin (1937-1949).  Şi acad. D.S. Likhachev (1906-1999) a fost preocupat de textologie tot din considerente de ordin practic. Savantul a adus o contribuţie majoră la dezvoltarea acestei discipline [8], ediţia definitivă – postumă – a cărţii sale „Техтология” [9] fiind considerată drept „o lucrare de pionierat în ştiinţa filologică rusă întreprinsă în scopul sistematizării problemelor textologice puse în faţa cercetătorilor literaturii din perioada de până la Petru I şi a metodologiei soluţionării lor”. D.S. Likhachev afirmă răspicat că, „textologia nu este o disciplină auxiliară chemată să elaboreze tehnica editării textului, ci o ştiinţă independentă având sarcina să se ocupe de istoria textului unei scrieri” şi că „numai după ce istoria textului a fost studiată pe de-a întregul, în baza tuturor copiilor accesibile, se va putea stabili cu exactitate câte versiuni există, care dintre ele urmează să fie editată, care altele mai prezintă interes în vederea stabilirii textului final şi ce modalităţi de editare vor fi aplicate” [10]. La rândul său, textologia recurge adesea la modalităţi de abordare comune cu ale altor ştiinţe filologice, precum este, bunăoară, stilistica, atunci când se pune problema identificării autorilor sau a surselor primare din care s-au inspirat aceştia, a datării şi atribuirii cronologice a unor scrieri, dat fiind faptul că stilul se cristalizează în funcţie de gradul de evoluţie a limbii utilizate, de concepţia filozofică şi de experienţa de viaţă ale autorului, de felul şi de întinderea culturii sale, de temperamentul său artistic şi de alţi factori [11]. Obiectul stilisticii clasice l-a reprezentat studiul tropilor sau al figurilor de stil. În epoca modernă, această ştiinţă şi-a extins considerabil şi şi-a concretizat aria de preocupări graţie unor investigaţii întreprinse de Charles Bally (1865-1947), lingvist elveţian, Leo Spitzer (1887-1960), lingvist austriac stabilit în SUA, Karl Vossler (1872-1949), romanist german, Roman Jakobson (1896-1982), lingvist american ş.a. Frédéric Deloffre (1921-2008), profesor la Sorbona, a expus esenţa unei metode, pe care a definit-o în următorii termeni: „Stilul individual există pentru că este posibil, cu puţină experienţă, să se distingă 20 de versuri de Racine, 20 de versuri de Corneille, o pagină din Balzac, una din Stendhal etc. Totul este să se treacă de la impresia subiectivă resimţită la expunerea motivelor obiective care stau la baza acestei impresii” [12].  În spaţiul cultural-ştiinţific anglo-american, s-a dat preferinţă termenului literary scholarship (ştiinţa literară) considerat mai adecvat în raport cu cel de filologie (prin care, astăzi, precizează Rene Wellek şi Austin Warren, autorii tratatului Teoria literaturii, se înţelege adesea lingvistica şi, în special, gramatica istorică şi studiul formelor vechi ale limbilor), şi chiar s-a exprimat părerea că, din cauza sensurilor divergente pe care le comportă şi pentru că poate da loc la multe confuzii, ar fi de dorit abandonarea lui. S-a explicat, de asemenea, că, din punct de vedere istoric, termenul filologie a fost folosit pentru a include nu numai studiile literare şi lingvistice, dar şi studierea tuturor plăsmuirilor minţii omeneşti, tradiţia respectivă avându-şi originea în experienţa acumulată în Germania în secolul al XIX-lea, unde filologia era definită ca „ştiinţa a tot ce se cunoaşte”, incluzând studiul limbilor şi literaturilor, artelor şi politicii, religiei şi moravurilor sociale, atitudine justificată de nevoile studiilor clasice, pentru care ajutorul istoriei şi arheologiei pare deosebit de util [13]. În viziunea acestor doi reputaţi specialişti, studiile literare cuprind deopotrivă teoria, istoria şi critica, iar termenul teoria literaturii îmbrăţişează atât teoria criticii literare, cât şi teoria istoriei literare. Propriu-zis, în cadrul acestei ştiinţe, în faza operaţiunilor preliminare, se realizează nemijlocit activitatea de cercetare, numită strângerea şi stabilirea textelor, cu sarcini concrete, prima dintre care constă în „a strânge materialele de lucru, a îndepărta cu grijă urmele lăsate de trecerea timpului, a examina paternitatea, autenticitatea şi data operei”, şi cercetătorul literar trebuie să înţeleagă că acestea sunt doar „preliminariile sarcinii fundamentale ce-i revine”. Autorii vorbesc despre activitatea criticului de text şi etapele de lucru ale acestuia – 1) strângerea şi pregătirea textelor (manuscrise sau tipărituri), şi 2) studierea problemelor de cronologie, autenticitate, paternitate, colaborare, revizie şi altele, care au fost adesea numite „critică superioară” – şi aduc în discuţie o serie de probleme ce vizează conceperea şi structurarea ediţiilor, în baza experienţei acumulate de ştiinţa literară în procesul de cercetare şi punere în valoare, editorial, a literaturii clasice engleze [13, p.87-103].  În acest punct, opiniile acestor savanţi coincid, în fond, cu ceea ce Demostene Russo numea, în 1912, critica (recensiunea) textului şi tehnica ediţiilor [14].