Evoluţia permanentă a organizării sociale, schimbările survenite în societatea contemporană, informaţională aduc un nou mod de percepere şi receptare a activităţii bibliotecilor. Importanţa socială a bibliotecii creşte concomitent cu democratizarea societăţii. Astfel, conceptul de „bibliotecă socială incluzivă”, bazată de atribuţiile de socializare, informare şi educaţie continuă, protecţie şi reabilitare socială etc., atribuie bibliotecii statutul de „spaţiu” deschis tuturor, „spaţiu public al comunicării”, de socializare şi coeziune socială [3, p.306]. Conceptul de „spaţiu public” raportat la biblioteci nu se identifică printr-o cercetare care ar sintetiza abordările teoretice şi contextele în care este descris raportul bibliotecă – spaţiu public. Imaginea bibliotecii ca spaţiu public se conturează pornind de la contextul educaţional şi cultural al societăţii. Totodată, trebuie luate în consideraţie şi valorile sociale care, într-un final, reprezintă opinia publică vizavi de locul bibliotecii în societate şi poziţionarea fermă a instituţiei de bibliotecă pe piaţa informaţională.  Perceperea adecvată a „spaţiului public” poate fi stabilită prin asocierea cu locurile vieţii cotidiene, cum ar fi: casa, strada, locul de activitate profesională, cadrul de studiu şi cercetare, „elemente care creează cercuri,trasează itinerare, semnalizează înaintări şi întoarceri, opriri şi accelerări, înregistrează transmiteri şi transformări” [3, p.305]. Cadrele enumerate urmează a fi interpretate prin prisma influenţei bibliotecii şi determinării rolului acesteia în socializarea umană şi coeziunea socială. Etimologic, termenul „spaţiu public” poate fi dovedit facându-se referință la esența determinativă a termenului „spaţiu” şi „public”. De asemenea, se poate face o deducție distinctivă rezultând din obiectul existențial și funcțional al instituției, reprezentat de „informație” și „document”. Simultaneitatea utilizării informaţiei/documentului în activitatea instituţiilor de bibliotecă expune dovada conceptuală privind sintagma „bibliotecă – spaţiu public”. Primele atestări ale cuvântului „public” în forma „publică” apar, conform Dicţionarului împrumuturilor latino-romanice în limba română (Bucureşti, 1992) în 1705, la Dimitrie Cantemir, cu două sensuri: „Sfat domnesc, divan, sfatul a toată cetatea, boierimea” şi „ţară”, stat”. Noţiunea de public, în sensul de mulţime a cetăţenilor care se bucură de o binefacere sau participă la o acţiune comunicaţională, ca şi noţiunea de publicitate, apare în primele decenii ale secolului XIX, adică odată cu clasa burgheză. Cuvântul „public” având rol de atribut, este înregistrat ca neologism în 1966, în Dicţionarul de neologisme, şi comportă ideea de „ţară, „stat”. Aşadar, public desemnează ceva „de stat, care priveşte tot poporul, care aparţine întregii naţiuni” [1, p.16 ]. Din perspectivă comunicaţională, spaţiul public se asociază cu comunicarea publică instituţionalizată. Sultana Craia, în Comunicarea şi spaţiul public la români, asociază „spaţiul public” cu „sfera publică burgheză”, caracterizată de Jurgen Habermas ca „sfera persoanelor private reunite într-un loc public”. Astfel, se poate determina sensul pe care îl implică: „participare”, „reunire” şi „loc fizic”. Se consideră că spaţiul fizic şi figurativ s-a constituit în Occident în cursul secolului al VIII-lea, deşi locurile şi instituţiile publice (grădina, biblioteca, muzeul, şcoala publică) s-au dezvoltat îndeosebi în secolul al XIX-lea [4, p. 9].  Studii recente, unele traduse şi în limba română, cuprinse în volumul coordonat de Isabelle Paillart – Spaţiul public şi comunicarea (Iaşi, 2002), face legătură cu ceea ce numim „spaţiu public” de „comunicare” şi de „vizibilitate”. Este public ceea ce este vizibil. Vizibilitatea este conferită de diferite instituţii de informare şi de documentare, ca biblioteca, mass-media sau, în general, instituţiile infodocumentare ş.a. [5, p.10]. Spaţiul public se formează prin practici de comunicare şi relaţionare care permit vizibilitatea unor puncte de vedere diferite şi a problemelor relevante pentru societate. Unul dintre reperele principale în definirea spaţiului public rămâne modelul normativ introdus de filosoful german Jurgen Habermas în diferite etape ale publicisticii sale [5, p.43].Literatura anglo-saxonă face distincţie între spaţiul public şi sfera publică. Sfera publică se referă la practici de comunicare deliberative şi, implicit, la democratizarea accesului la opinie în societate, colectivitate etc. Spaţiul public este folosit într-un sens mai larg, inclusiv pentru diverse forme ale aşanumitului domeniu public (spaţii urbane, spaţii instituţionale etc). Aceeaşi interpretare poate fi regăsită şi la autorii francezi. Într-o accepţiune general-admisă, „spaţiul public” desemnează dezbaterea problemelor de interes public, comunicarea astfel organizată, încât actorii ei sunt obligaţi să folosească instrumentele argumentaţiei şi să se plaseze în favoarea intereselor generale. Spaţiul public este „locul” participării publice, înţeleasă ca expresie a intereselor şi deliberării, al deciziilor şi al controlului societal (D. Reynie, 1996). Victor Moraru, citându-l pe B. Lamizat şi A.Silem, descrie „spaţiul public modern”, ca un „loc de circulaţie” unde se întâlnesc oameni, interese şi idei. Este recunoscut ca unul public, unde teritoriul sau clădirile aparţin comunităţii. În acest loc se produc: schimburile de informaţii; actele de decizie; acţiunile instituţiilor ce reprezintă puterile instituţionale şi instituţiile sociale.  În contextul studiului de faţă, aceasta semnifică vizibilitate, transparenţă privind acţiunile pe care le desfăşoară biblioteca pentru comunitate şi în parteneriat cu comunitatea. Cetăţenii pot influenţa gama servicilor prestate de bibliotecă, încât să acopere aşteptările şi necesităţile lor. Schimbarea axei priorităţilor bibliotecilor publice în vederea promovării şi extinderii accesului la informaţia de interes public şi a informaţiei comunitare ar constitui liantul în deschiderea şi democratizarea bibliotecii publice, dar şi a comunităţii, în general. Extinderea accesului la informaţia publică prin intermediul bibliotecii nu se limitează doar la transmiterea informaţiei de la sursa de informare la distinatar. Dialogul, asistenţa informaţională, serviciile de referinţă, serviciile de consultanţă şi de consiliere conduc la „menţinerea coeziunii comunităţii”, la educaţie pentru valorile comunitare/naţionale etc., la susţinerea problemelor majore cu care se confruntă societatea.  Ultimele investigaţii sociologice au scos în evidenţă mai multe carenţe şi inconvenienţe în ceea ce priveşte gestionarea informaţiei publice prin intermediul bibliotecilor. Opiniile bibliotecarilor din raioanele Călăraşi, Ungheni şi Cimişlia, în special ale celor din localităţile rurale, au fost diferite şi contradictorii vizavi de perceperea categoriei de informaţie publică, dar şi de necesitatea cunoaşterii informaţiei de interes public, de posibilităţile de promovare, difuzare şi utilizare a informaţiei publice prin intermediul bibliotecii.  Transparenţa socială dată de instituţiile infodocumentare, dar şi de cele media, punerea lor în scenă evidenţiază expresia democratică, cea mai potrivită epocii actuale de „bibliotecă ca spaţiu public”. Complexitatea obiectivelor pe care biblioteca le pune în acţiune valorifică procesul de educaţie civică prin promovarea principiilor participative şi socialorganizatorice, contribuind semnificativ la dezvoltarea incluziunii sociale. Implicarea instituţiei de bibliotecă în soluţionarea problematicii comunitare în aspect informaţional, facilitarea accesului la resursele informaţionale publice determină poziţionarea ei fermă în mediul social, obţinând statutul biblioteca – spaţiu public [4, p.6].