Originalitatea, profunzimea şi rafinamentul cineastului sovietic armeano-georgian Serghei Paradjanov (1924-1990) îi conferă un loc unic în cinematecile lumii. Intuind bogăția spiritului ancestral al civilizației est-europene creștine și eurasiatice, Paradjanov se inspiră din patrimoniul etnografic al arealurilor geo-culturale în care trăiește și activează: Georgia, Armenia, Ucraina, preluând din cultura acestora nu doar forme și motive folclorice (precum congenerii săi, exponenții neofolclorismului cinematografic), ci și o parte din dimensiunea sapiențială. Filiațiile filmografiei paradjanoviene cu tezaurul cultural românesc (în speță, moldovenesc) sunt certe, chiar dacă se pare că nu au fost conștientizate niciodată de regizor. Astfel, scurtmetrajul său de absolvire Andrieș. Poveste moldovenească (VGIK, 1952), transpune un basm moldovenesc, iar primul său lungmetraj, cu același titlu, realizat în 1954 la studioul din Kiev, dezvoltă aceeași poveste a micului ciobănaș Andrieș, care, cu ajutorul fluierului său fermecat, se luptă cu vrăjitorul rău Vifor Negru. Costumele, decorurile și recuzita, precum și muzica și cutumele din cele două filme, sunt inspirate din etosul românesc al civilizației pastorale. Aceleași resurse etnografice le exploatează cineastul în „Umbrele strămoşilor uitaţi” (studioul din Kiev, 1964), capodopera care l-a impus pe plan mondial, povestind o tragică istorie de iubire răpusă de un blestem, petrecută într-un sat de huțuli din Carpații Ucraineni. Autorul inserează motive populare moldovenești și în ultimul său film, balada cinematografică „Așik-Kerib” (Gruzia-Film, 1988), după o legendă caucazi ană, unde în peripețiile complicate ale menestrelului caucazian prin stepa azeră apare, paradoxal și nondiegetic, un grup de colindători moldoveni. Aceste aspecte demonstrează filiația ascunsă a poeticii cineastului caucazian cu etosul românesc, temă neglijată de exegeza occidentală, pe care o vom dezvolta.