Arheologia este o știinţă care se practică atât în laborator cât și pe câmp. Cercetările cuprind o vastă perioadă cronologică, pentru care au fost implementate diverse tehnici de săpare. Dacă mai ieri, săpăturile se petreceau în mod tradiţional cu peria și șpaclul, fixările fiind făcute pe hârtia milimetrică și datele cuprinse la momentul investigaţiilor erau scrise în agenda de șantier, acum, mai bine de un deceniu, în cercetările arheologice au început să fie implementate noi metode preluate din domeniul știinţelor exacte. Aici ne referim la depistarea siturilor printr-o serie de metode cum ar fi: descifrarea fotografiilor aeriene, prospectările geo-magnetice, modelările de elevaţie DEM, rezistenţa solului etc. De rând cu posibilităţile de identificare a unor așezări noi, sunt utilizate softuri specializate în elaborarea hărţilor cu cartarea exactă a siturilor pentru fiecare cultură arheologică în parte, cu posibilitatea de combinare a datelor. Atenţie este acordată și vestigiilor arheologice, în prelucrarea cărora la fel au fost implementate tehnici noi. Pentru ceramică, una din cele mai des utilizate tehnici de analize este macroscopia, folosită cu scopul de a detecta consistenţa pastei din care a fost modelat vasul dar și degresantul adăugat. Piesele lucrate din os, corn, silex și piatră sunt analizate prin tehnica trasiologiei microscopice, în vederea depistării urmelor de utilizare. Pentru stabilirea limitelor de evoluţie cronologică a culturilor, tot mai des este aplicată metoda datărilor radiocarbon C14 combinată cu analize de stronțiu și izotopi, lucru ce permite evitarea multiplelor erori apărute în urma aprecierii efectului de rezervoar și a stabilirii schemelor cronologice tradiţionale. Toate cele expuse vin să completeze necesitatea implementării noilor tehnologii, fără de care o cercetare nu poate fi făcută, inclusiv și cea arheologică.