Utilizarea motivelor simbolice în arhitectura tradiţională românească conferă acesteia nu numai o notă aparte de originalitate, ci şi un substrat spiritual care „vorbeşte” despre credinţele populare ale vremii, ajutând astfel la descifrarea înţelesului lor. Simbolurile cuprind atât elemente geometrice, precum: cercul, rombul, triunghiul, liniile drepte, frânte, curbe, cât şi motive vegetale, zoomorfe, antropomorfe şi cosmogonice stilizate. Datorită procesului de desacralizare şi desemantizare, survenit în decursul timpului, simbolurile care au fost la origine cu funcţie magică şi religioasă, astăzi nu mai sunt înţelese ca atare. Aşa sau altfel, ele s-au perpetuat în timp şi astăzi le putem vedea în întreg arealul românesc, inclusiv în Republica Moldova. Lucrarea de faţă nuşi propune o abordare exhaustivă a simbolurilor întâlnite în arhitectura populară românească. Ea relevă un simbol arhetipal fundamental pe care lumea l-a înscris în memoria spirituală şi pe care îl regăsim în mare parte pe crestele caselor, la colţul construcţiei, terminalul grinzilor şi frontoane etc. Este vorba de simbolul calului, considerat prototipul simbolului uranic care trage discul solar pe bolta cerească, totodată fiind şi un element terestru, având tangenţe cu focul, apa şi pământul. Calul, animal apropiat omului, avea o funcţie apotropaică, veghind asupra casei. Astfel se explică amplasarea lui în universul casei tradiţionale. Lucrarea îşi propune, să invite la o reconsiderare a rolului şi originii acestui simbol, descoperirea aspectului magic din credinţele arhaice care au condus la perpetuarea lui până în zilele noastre. Din punct de vedere mitologic, calul se raportează la cele mai vechi structuri ale mentalului uman. Reamintim, calul este inclus frecvent în basmele româneşti unde, ca tovarăş al eroului pozitiv, este „un sfătuitor preţios care îi oferă stăpânului soluţia cea mai nimerită pentru a ieşi din impas”, vechimea simbolului o demonstrează şi folosirea motivului cap de cal în confecţionarea podoabelor dacice. Dar calul, ca şi alte simboluri, are o bipolaritate: este, în acelaşi timp, purtător al vieţii şi al morţii. Sunt de temut caii lui „Sân Toader”. Se spune că, la „Sân Toader”, caii lui coboară din munte şi la o săptămână urcă din nou, din care cauză femeile, atât la coborâre cât şi la urcare, nu lucrează până la prânz, nici bărbaţii nu se duc la pădure, fiindcă nu este bine. Astfel de credinţe „de temut” se întâlnesc şi în spaţiul dintre Nistru şi Prut.