V-ați pus vreodată întrebarea: de unde provenim, de la ce neam? De unde vin ucrainenii, bulgarii, găgăuzii, romii, evreii? Cum au ajuns să ne devină vecini, prieteni, frați? Care le sunt obiceiurile? Cu toții știm că ne sunt alături, ne fac țara multiculturală, dar nu știm care de fapt le e istoria, limba și psihologia. Trăim veacuri împreună și ne dușmănim din cauza unor stereotipuri, sprijinite de neștiință. Dar, cum ar fi , dacă cineva ne va face cunoștință cu lumea lor, gândirea lor, frumusețea spirituală a lor? De ce nu creăm cursuri opționale, ore suplimentare la istorie sau educație civică? Consider că ar fi foarte utilă și interesantă cunoașterea patrimoniului etnocultural, începând din clasele mici. S-au creat prea multe stereotipuri față de etniile ce le avem pe teritoriul țării. Avem cu toții doi ochi, două mâini, două picioare și același sufl et curat cu care ne naștem. Din păcate, încă din copilărie am fost speriați cu fraza: „te duc la țigani”, dar, din scurta mea experiență de viață, am înțeles că prin romi găsim oameni cu sufl et mare și prin moldoveni găsim acei „țigani”. Întunericul ce s-a lăsat între etniile conviețuitoare pe teritoriul Republicii Moldova a creat o mulțime de confl icte, ciocniri, ce s-au terminat tragic. Din aceste motive tinerele generații trebuie crescute cu simț solidar și tolerant, cu interes și deschidere față de alte naționalități. Un al doilea avantaj al orelor despre etnii ar fi sporirea respectului, legăturii și aprecierii între comunitățile etnice. Cred că s-ar privi mult mai prietenos un găgăuz și un moldovean care vor înțelege că nu au pentru ce se dușmăni și hărțui, doar pentru identitatea cu care s-a născut. Al treilea avantaj e chiar creșterea culturii generale proprii, îmbogățirea lumii interioare prin descoperirea culturii fi ecărei etnii. Cu acest prilej s-ar putea organiza schimburi de experiență între raioane, prin intermediul elevilor sau al grupurilor de elevi; conferințe, festivaluri, marșuri, excursii aplicative și active, șezători multiculturale. Personal, privesc aceste idei ca fi ind realizabile și utile. În ceea ce ține de generațiile ce au trecut pragul instituțiilor de învățământ, cu ele se pot desfășura seminare, dar și concursuri precum „Cel mai frumos schimb etnocultural între familii”, campanii și publicități sociale ce ar propaga toleranța și prietenia pentru minoritățile naționale. Totuși, tot ce facem ar trebui să vină din sufl et, indiferent de greutăți și obstacole, de aceea este necesar să luptăm pentru valorifi carea patrimoniului etnocultural. Căutăm comori și atracții turistice, care, de fapt, se găsesc în noi, în oamenii ce trec pe alături; din acest motiv, ar trebui să ne deschidem interesul și să îndreptăm privirea autorităților asupra problemelor locale. Creșterea unei generații educate solidar și tolerant față de membrii societății din care fac parte, fără aprecierea lor după etnie și stereotipurile legate de ea, ar spori legăturile interculturale din țară. Am trăi cooperând împreună, fără frică, fără acuzații, uniți și înțelegători, educați cultural și, respectiv, emoțional.