Relațiile Țărilor Române cu statele occidentale s-au conturat în a doua jumătate a sec. XVI în contextul creșterii interesului Europei pentru problema orientală, dar iau amploare în sec. XVII. Țările Române afl ate sub controlul otoman deveneau un pion important atât pentru Poartă, cât și pentru Occident, iar din disputa otomano-occidentală, domnii români, la rândul lor, s-au orientat să obțină benefi cii în favoarea personală. Astfel, primele colaborări ale curților românești cu un stat occidental au fost stabilite cu Franța. Dinamica relațiilor Franței cu Țările Române va crește gradual de la sfârșitul sec. XVI, grație conjuncturii internaționale, și vor avea infl uențe covârșitoare atât pentru situația politică românească, cât și pentru importanța acestor regiuni pe arena internațională. Implicarea Franței în luptele interne ale Țărilor Române va continua și va fi mai pregnantă în sec. XVII. Colaborările Țărilor Române cu curtea de la Paris au fost realizate prin intermediul ambasadorilor francezi la Constantinopol, al misionarilor catolici, negustorilor, dar și oamenilor de cultură, ceea ce constituie un paroxism al diplomației românești pentru acea perioadă. Astfel, sub auspiciul schimbării raporturilor de putere în Europa și creșterii importanței politico-diplomatice a Țărilor Românești s-au adus elemente noi, mai active, în domeniul raporturilor româno-franceze, trasând contururi mai ample în secolele următoare.