Agricultura contemporană se confruntă cu două probleme acute: degradarea accelerată a resurselor de soluri şi schimbarea climei. Aceste două probleme sunt intercalate şi se interdetermină. Degradarea solurilor se răsfrânge, în mod inevitabil, asupra climei (microclimei), şi invers, orice schimbări în cadrul climei atmosferice implică modificări în funcţionarea solurilor şi, respectiv, a eco- şi agroecosistemelor. Interacţiunea dintre climă şi sol se materializează în regimurile hidric, de aeraţie, termic, hidrotermic şi aerohidric al solurilor. Acestea constituie „clima solului” care determină procesele de funcţionare a ecososistemului materializate în relaţiile solului cu componentele landşaftice şi funcţia bioproductivă. Cea din urmă asigură resursele energetice necesare pentru reproducerea lărgită a ecosistemului sol şi, respectiv, a eco- şi agroecosistemelor. Clima solului este parţial determinată de clima atmosferică şi în măsură mai mare de modul de organizare structural-funcţională a ecosistemului sol, în primul rând, modul şi gradul de agregare şi procesele care decurg în acestea [1, 2, 3]. În acest sens, solul atenuează dinamica contrastă a climei atmosferice. Această trăsătură este, indispensabil, dependentă de starea agrofizică a solurilor. În condiţiile când toate solurile din republică sunt afectate minim de 2-3 procese de degradare fizică, capacitatea solului de a atenua dinamica constrastă a schimbărilor climatice se reduce. Ca urmare, solurile devin mai vulnerabile la factorii climatici. Aceasta se materializează în hidromorfizarea lentă a învelişului de sol în anii/perioadele umede şi aridizarea în anii/perioadele uscate. Atât un proces, cât şi altul, în timp, implică modificări care afectează organizarea structural-funcţională a ecosistemului sol şi funcţionalitatea acestuia. În situaţia când condiţiile climatice nu sunt gestionabile, restabilirea funcţiilor solurilor în relaţiile cu clima poate fi realizată doar în cadrul unor sisteme agricole adaptate la condiţiile de landşaft [1, 2, 3]. Implementarea acestora presupune abordarea sistemică a sistemelor agricole adaptiv-landşaftice şi ia în calcul condiţiile concrete de landşaft (procesele elementare landşaftice, procesele elementare pedogenetice contemporane, relieful, gradul de drenare, microclima), lucrările solului, structura şi rotaţia culturilor, sistemul de fertilizare, protecţia plantelor, controlul buruienilor. Un loc aparte în cadrul procesului de implementare a sistemelor agricole adaptiv-landşaftice revine însuşirilor fizice ale solurilor care determină regimurile hidric, de aeraţie şi termic, acestora revenindu-le rolul decisiv în definirea fertilităţii solului. În acest sens, în calcul, în mod obligatoriu, urmează a fi luaţi următorii indicatori: alcătuirea granulometrică, alcătuirea agregatică (gradul de echilibrare, conţinutul agregatelor agronomic valoroase (10-0,25 mm), conţinutul agregatelor 5-1 mm şi 1-0,25 mm), stabilitatea agregatică, densitatea aparentă, porozitatea totală şi diferenţială, permeabilitatea pentru apă şi conductivitatea hidraulică, indici hidrofizici (coeficientul de ofilire, umiditatea de întrerupere a continuităţii capilare, capacitatea de câmp şi capacitatea totală pentru apă, capacitatea de apă utilă). Dintre factorii specificaţi alcătuirea granulometrică are importanţă universală, deoarece determină toate însuşirile fizice, fizico-mecanice, hidrofizice, fizico-chimice, dar şi regimurile solurilor. Prin această prismă de idei cele mai favorabile condiţii de funcţionare a ecosistemului sol se asigură în cazul alcătuirii granulometrice luto-argiloase (conţinut de argilă fizică 45-60%). În solurile lutoase (conţinutul de argilă fizică 30-45%), se atestă reducerea stabilităţii agregatice şi a spaţiului poros, reducerea capacităţii totale şi a celei de câmp pentru apă, instaurarea mai timpurie în sol a umidităţii critice. Toate acestea fac solurile mai vulnerabile la impactul factorilor tehnoantropici, schimbări climatice şi secetă. Solurile argilo-lutoase (conţinut de argilă fizică 60-75%) dispun de capacitate totală şi de câmp pentru apă mai favorabile şi stabilitate a spaţiului poros. În acelaşi timp însă, în acestea se constată valori mai sporite ale coeficientului de ofilire şi ale umidităţii, de întrerupere a continuităţii capilare. Ca urmare seceta pedologică în aceste soluri intervine deja când în ele sunt prezente rezerve relativ bune de apă. De particularităţile specificate urmează să se ţină cont la selectarea şi distribuirea în spaţiu a culturilor. În acest context, în cadrul terenurilor mai vulnerabile la seceta pedologică se vor cultiva culturi cu perioadă mai scurtă de vegetaţie şi mai rezistente la secetă. Conţinutul optimal de agregate agronomic valoroase variază în intervalul 75-85% pentru cernoziomurile lutoargiloase. Reducerea conţinutului de agregate cu dimensiunile 10-0,25 mm până la 40-50% conduce la reducerea bruscă a capacităţii de desfacere a substanţei solului în agregate în procesul lucrării solului, reduce rezistenţa solurilor la eroziunea cu apa şi vântul, şi sporeşte predispunerea la compactare, iar în final la reducerea fertilităţii solurilor. În acelaşi sens se reduce capacitatea de câmp pentru apă şi, respectiv, gradul de asigurare a plantelor cu apă şi sporeşte vulnerabilitatea la secetă. Cu cât este mai grosieră alcătuirea granulometrică, cu atât este mai mic volumul porilor conductori de umiditate şi sporeşte volumul porilor de aeraţie. Conţinutul fracţiunii bolăvănoase (> 10 mm la fracţionarea uscată) nu trebuie să depăşească 20-30%. Sporirea conţinutului acestei fracţiuni până la 40% şi mai mult indică degradarea fizică a cernoziomurilor, reducerea fertilităţii solurilor şi necesitatea unor măsuri adaptate la condiţiile de landşaft orientate pe ameliorarea alcătuirii agregatice a solurilor. Conţinutul optimal de agregate stabile mai mari de 0,25 mm pentru cernoziomurile arabile, alcătuieşte 50-70%. Reducerea conţinutului agregatelor hidrostabile până la 20% pentru solurile lutonisipoase, 30% pentru solurile lutoase şi 40% pentru solurile luto-argiloase indică la degradarea stării fizice a solurilor, reducerea fertilităţii solurilor şi necesitatea unor măsuri speciale orientate pe ameliorarea stării, structural-agregatice a solurilor. Valorile optimale ale densităţii aparente pentru solurile lutoase şi lutoargiloase alcătuiesc 1,0-1,3 g/cm3 şi 1,30-1,40 g/cm3 , pentru cele luto-nisipoase. Sporirea densităţii aparente până la 1,35-1,40 g/cm3 în cazul solurilor lutoase şi luto-argiloase şi până la 1,40-1,45 g/cm3 în cazul solurilor lutonisipoase, indică la compactarea solurilor. Depăşirea valorilor optimale ale densităţii aparente cu 0,01 g/cm3 conduce la reducerea productivităţii terenurilor cu 0,01 q/ha. Conform calculelor, pierderile de recolte în condiţii de compactare depăşesc adaosul obţinut din administrarea fertilizanţilor. Pornind de la aceasta în cadrul sistemelor agricole adaptiv-landşaftice, urmează ca culturile să fie selectate ţinând cont de reacţia lor la valorile densităţii aparente, dar şi de dinamica acesteia pe parcursul perioadei de vagetaţie. Valorile optimale ale permeabilităţii pentru apă pe parcutsul primei ore de observări, alcătuiesc 1,5-2,0 mm/min pentru cernoziomurile tipice moderat humifere, tipice slab humifere şi carbonatice luto-argiloase, 1,0-1,5 mm/min pentru cernoziomurile argiloiluviale şi levigate. Valorile optimale ale infiltraţiei în sol pentru solurile menţionate mai sus alcătuiesc, corespunzător 1,0-1,5 mm/min şi 0,5-1,0 mm/min. Conform calculelor în cadrul unor valori ale permeabilităţii pentru apă menţionate supra solurile sunt capabile să înmagazineze şi să depoziteze în profilul său toate rezervele de apă provenite din precipitaţiile atmosferice şi topirea zăpezilor. În acelaşi timp însă, atragem atenţia că aceasta se poate realiza numai în cazul când densitatea aparentă pe profilul solului alătuieşte 1,0-1,3 g/cm3 , porozitatea totală 55- 65%, iar capacitatea de câmp pentru apă alcătuieşte 30-35% g/g. În cazul când aceste condiţii nu se întrunesc sunt necesare măsuri pentru optimizarea parametrilor specificaţi.