Politica, sui generis, înseamnă nu doar idei, ci şi persoane sau mai degrabă personaje, id est actori care fie că îşi aleg o funcţie, fie că iau un rol. Într-un cuvânt, ca la spectacol, actorii politici ocupă mereu „scena politică” şi captivează publicul cu „jocul” lor. Şi până la urmă, ,,lumea, inclusiv lumea politică, (subl. ns-V.C.) nu-i decât o scenă, pe ea, bărbaţi, femei, actori sunt doar” (W. Shackespeare). Şi dacă politica este aşijderea unei piese de teatru, jucată simultan de către şi în faţa mai multor spctatori [1, p.39], atunci ceea ce dă măsura intrepretării unui rol este şi măiestria utilizării limbajului politic. Faptul acesta este relevant mai ales în situaţia când politica admite în mod prealabil înlocuirea forţei fizice prin cea a cuvântului, iar lupta cu armele, prin duelul verbal [2, p.293]. Una voce cu acest raţionament este şi următorul lucru: în condiţiile mediatizării domeniului politic, politicienii, oamenii politici, volens nolens, îmbracă tot mai mult ipostaza „telepoliticianului” şi/sau a „starului”. În consecinţă, cunoaşterea şi valorificarea limbajului politic devine, sine die, nu doar inevitabilă, ci mereu actuală. Din acest punct de vedere, un actor politic neapărat trebuie să aibă, cum ar spune A.Malreau imaginea de „ministru al verbului”. Evident, faptul acesta ar fi de dorit să i se întâmple oricărui actor politic. În această stare, de fapt, actorului politic nu-i rămâne decât să plătească tributul cotidian al artei şi al ştiinţei limbajului politic. Limbajul politic, ipso facto, acel domeniu al limbii în care se mişcă actorul politic utilizând cuvântul, iar în ultima instanţă, termenul, adică cu vântul care exprimă un concept. Referitor la limbajul politic utilizat de către actorii politici indigeni, există nu doar întrebări inevitabile, ci şi întrebări imperative, uneori chiar şi întrebări strigătoare. În acest sens, ne putem întreba: cât de suficient tinerii noştri politicieni posedă limbajul politic? Ce poate fi considerat ca dovadă a aplicării adecvate a limbajului politic? Cât de grave şi acute sunt problemele privind utilizarea limbajului politic? Pentru un actor politic, competenţa lingvistică alături de alte competenţe negreşit trebuie să intre în atribuţiile sale profesionale. În acest sens, A.Pleşu constată că un parlamentar, de exemplu, care ţine un discurs, nu are doar a transmite un mesaj, ci și a livra auditoriului său un mod exigent de utilizare a limbii române [3, p.245], inclusiv a limbajului politic. În cele din urmă, exigenţa lingvistică poate să determine apariţia unor modele de utilizare a limbii şi a limbajului politic. Or, este un postulat: nu te poate modela decât ceea ce te depăşeşte, ceea ce te umple de admiraţie. În acest context, pentru vorbitorii de limbă română din Republica Moldova, astfel de module sunt de actualitate. În această privinţă, oare ce poate fi mai convingător decât Exempla Decent!, adică exemplele care instruiesc! Ceea ce dă substanţă, înainte de toate, competenţei lingvistice este, bineînţeles, însuşirea vocabularului politic. M.Oakeshott, reputat specialist în domeniul limbajului politic, afirmă că politica a fost întotdeauna o discuţie pe trei sferturi şi neputinţa de a utiliza vocabularul necesar este un serios handicap al celui care doreşte să participe la această activitate [4, p. 321]. Într-adevăr, numărul de cuvinte „stocate” în mintea actorului politic, fie conducător, fie lider etc., este un indicator explicit al bogăţiei şi diversităţii vocabularului politic. Dintre precursorii noştri politici, excela în această privinţă Barbu Ştefănescu Delavrancea, ministru în guvernele României interbelice. Apropo, Titu Maiorescu îl eticheta pe Barbu Ştefănescu Delavrancea drept „fiara cuvântului”. Marele diplomat, Nicolae Titulescu, de asemenea posedă un vocabular extrem de bogat, elegant şi precis. Elocvent este şi exemplul omului de stat francez Charles de Gaulle, care cunoştea mai mult de 500 de cuvinte de bază, din cele peste 1000 cuvintecheie utilizate în politică, un lexicon cu care, de altminteri, stabilise un record mondial printre politicienii secolului. Ne întrebăm cine dintre politicienii moldoveni care se respectă nu şi-ar dori o asemenea performanţă? Şi altceva: de ce unii şi/sau mulţi oameni politici autohtoni, deşi inteligenţi şi cu o gândire judicioasă, eşuează la exprimare? Cum e posibil că unor politicieni cuvintele le stau pe vârful limbii? Cu alte cuvinte, sunt gânduri care ne pun pe gânduri. Ceea ce putem afirma în acest context este că îmbogăţirea vocabularului politic [5] trebuie să fie unul dintre obiectivele primare ale actorilor politici. În această ordine de idei, fiind întrebat despre condiţiile succesului în ipostaza sa de mare conducător, Alexandru Macedon a spus: ,,avut-am patru ajutoare cu mine, iar unul dintre acestea a fost cuântul dulce”. Şi astăzi, chiar dacă suntem în secolul al XXI-lea, miza cuvântului utilizat rămâne la fel de importantă şi valoroasă, deşi e pusă la încercare de concurenţa celorlalte moduri de exprimare. Utilizarea eficientă a limbajului politic implică nu doar „stocarea” unui anumit număr de cuvinte şi/sau termeni, dar şi cunoaşterea valorilor acestor entităţi. Or, limbajul politic nu are virtuţi fără cunoaşterea focului subtil de fluidităţi ale sensului şi semnificaţiei. Anume capacitatea fiecărui actor politic de a-şi valoriza şi de a-şi asuma câmpul semantic al cuvântului şi termenului este decisivă în demonstrarea competenţei lingvistice. Valorificarea câmpului semantic permite utilizatorilor limbajului politic trecerea relativ uşoară de la un înţeles al cuvântului la altul, fructificând în felul acesta sinonimele, antonimele, paronimele etc. În consecinţă, când se folosesc adecvat cuvintele, omul politic şi/sau omul de stat vorbeşte nu doar corect, ci şi congruent, nu doar congruent, ci şi oportun. În acest context, limbajul politic, cum este şi firesc, devine indentificabil cu forma sa exemplară, standardizată şi literară. Această calitate a limbajului politic nu este doar un semn al competenţei lingvistice, ci şi al competenţei comunicative.