Imunitatea deputatului în Parlament este determinată de Constituţie [1], de legea statutului deputatului în Parlament [2] şi de Regulamentul Parlamentului [3]. Imunitatea parlamentară este acea trăsătură a mandatului parlamentar în temeiul căreia parlamentarul este protejat faţă de eventualele presiuni sau abuzuri, ce s-ar comite împotriva persoanei sale şi care îi asigură acestuia independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor [4, p. 356]. Imunitatea parlamentară are ca scop protejarea deputatului în Parlament împotriva urmărilor judiciare şi garantarea libertăţii lui de gândire şi de acţiune, pentru buna exercitare a mandatului de deputat. Considerăm mai exactă definiţia imunităţii, care apreciază imunitatea drept un ansamblu de reguli derogatorii de la cele de drept comun, care au drept scop asigurarea independenţei parlamentarului în exercitarea mandatului său şi punerea acesteia sub protecţie faţă de acte sau fapte abuzive ale autorităţilor administrative, judiciare sau ale persoanelor fizice [5, p.147]. Este important de reţinut faptul că sistemul de protecţii funcţionale şi personale este instituit nu în interesul parlamentarului, ci în interesul mandatului, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi concepute cu privilegii ale unor persoane în virtutea deţinerii unor înalte funcţii de stat. Scopul principal este protejarea mandatului de reprezentant al poporului, crearea unor condiţii reale de independenţă în exercitarea lui şi, în ultimă instanţă, de exercitare a suveranităţii naţionale. Sistemul de imunităţi este stabilit pentru tot corpul reprezentativ şi nu pentru unele categorii ale acestuia. Imunităţile, fiind stabilite prin normă constituţională şi lege, au un caracter imperativ şi un deputat sau o grupă de deputaţi nu pot renunţa la ele. A nu se confunda imunităţile cu privilegiile (automobil personal, apartamente luxoase, scutiri de impozite, obţinerea unor credite fără procent bancar, micşorarea vârstei de pensie etc.) de la care deputaţii pot renunţa în cazul stabilirii acestora. În teoria dreptului parlamentar sunt unanim recunoscute şi legiferate două forme de imunităţi, şi anume: inviolabilitatea şi iresponsabilitatea juridică. Constituţia Republicii Moldova prin art.70 alin. (3) şi art.71 stabileşte ambele forme de imunitate. Vom remarca însă faptul detaşării lor, art.70 purtând denumirea de „Incompatibilităţi şi imunităţi”, iar art. 71 „Independenţa opiniilor”, fapt ce poate crea impresia falsă că imunitatea se consideră – numai interdicţia de a reţine, aresta, percheziţiona deputatul sau a-l trimite în judecată, iar lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau opiniile exprimate nu face parte din categoria imunităţilor. În acest sens, are dreptate Ion Deleanu când spune:Logic, cele două categorii ar fi trebuit tratate în acelaşi articol şi sub aceeaşi denumire: „Imunităţi”” [5, p.147]. Inviolabilităţile: alin. (3) art.70 din Constituţie stabileşte că deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă sau trimis în judecată fără încuviinţarea Parlamentului, după ascultarea sa. Inviolabilitatea deputatului reprezintă una dintre cele mai importante garanţii ale mandatului său. Ea are scopul, în primul rând, de a proteja Parlamentul de urmărire penală, sub pretexte false, din partea puterii executive. Deoarece, dacă procesul penal este intentat şi faţă de parlamentar sunt aplicate măsuri de reprimare (inclusiv posibila arestare), atunci până când va soluţiona cazul, vor trece luni în timpul cărora parlamentarul nu va putea să-şi exercite funcţiile. Reiese că inviolabilitatea are un caracter de procedură, ce se referă numai la răspunderea penală, lăsând spaţiu pentru diverse interpretări şi semne de întrebare în ceea ce priveşte posibilitatea tragerii parlamentarului la alte forme de răspundere. Prin urmare, imunitatea împotriva răspunderii penale nu trebuie considerată drept o posibilitate de evitare a răspunderii pentru infracţiunile comise, ea are drept scop doar protejarea parlamentarului de anumite abuzuri sau presiuni. În cazul comiterii unor infracţiuni de către un deputat, chiar dacă Parlamentul nu suspendă imunitatea acestuia, răspunderea penală oricum va surveni odată cu expirarea mandatului. Deci, inviolabilitatea este limitată în timp, nu suprimă represiunea, ci o amână pe o perioadă. Caracterul provizoriu al inviolabilităţii o deosebeşte de privilegiu. Referitor la iresponsabilitatea juridică, vom menţiona că art.71 din Constituţia Republicii Moldova prevede că deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Şi această formă de protejare a mandatului îşi are izvorul în mandatul reprezentativ, prin care deputatul nu este legat de alegătorii săi sau de partidul care l-a promovat, iar pentru exercitarea liberă a acestuia trebuie să dispună de deplina libertate de gândire şi exprimare a opiniilor. O privire atentă asupra textului constituţional relevă faptul că lipsa răspunderii juridice intervine numai în cazurile în care deputatul se află în exercitarea mandatului. Legea nu fixează care sunt aceste cazuri, specifică numai legătura lor cu exercitarea mandatului. Modalităţile de exercitare a mandatului sunt multiple, printre care: dezbaterile în Parlament, exprimarea de opinii, participarea la vot, întrebări şi interpelări, activitatea în diferite comisii, misiuni primite de la conducerea Parlamentului sau a comisiei permanente din care face parte, participarea la diferite conferinţe etc. De aceea, unii autori consideră că iresponsabilitatea juridică, în mod necesar, este absolută atât în sensul că nu poate fi ridicată, cât şi în cel că se referă la toate actele de exercitare a mandatului parlamentar şi la toate formele de răspundere juridică [6, p.364-365]. Dacă inviolabilitatea este limitată în termenul de exercitare a mandatului, iresponsabilitatea juridică este perpetuă, nu este limitată în timp, cu alte cuvinte, deputatul nu poate fi tras la răspundere juridică pentru acţiunile întreprinse în perioada exercitării mandatului şi după expirarea termenului acestuia. Aceasta nu se răsfrânge însă şi asupra acţiunilor care nu ţin de exercitarea mandatului şi contravin prevederilor legii. În cazul întreprinderii unor asemenea acţiuni, deputatul va putea fi tras la orice formă de răspundere în funcţie de gravitatea acţiunii întreprinse. Din cele expuse, putem distinge următoarele concluzii: – Este vorba de orice formă de răspundere juridică, dar nu şi disciplinară. – Obiectul iresponsabilităţii juridice îl constituie voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului, indiferent care ar fi modalitatea uzuală de exprimare. – Pentru orice alte opinii (estetice, artistice, literare etc.), Parlamentul este responsabil juridic, desigur cu respectarea art.70 alin.(3) din Constituţie şi a dispoziţiilor subsecvente din Regulament. – În limitele domeniului în care operează, iresponsabilitatea este generală şi permanentă, extinzându-se şi la perioada în care deputatul nu mai are această calitate. – În sensul articolelor 1 alin. (3), 38 alin. (2), 69 alin. (1) şi 70 alin. (2) din Constituţie, în cazul condamnării pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie şi/sau condamnării la închisoare (privaţiune de libertate) prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, indiferent dacă a survenit înainte sau după validarea mandatului, deputatul este în situaţie de ineligibilitate, fiind incompatibil cu calitatea de deputat [7]. – În sensul art. 70 alin. (3) din Constituţie, imunitatea parlamentară nu are incidenţă asupra deputatului condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, protecţia inviolabilităţii fiind epuizată în momentul „trimiterii în judecată”. – În sensul art. 70 alin. (3) din Constituţie, imunitatea parlamentară nu are incidenţă asupra deputatului în cadrul procedurii de recunoaştere de către instanţele judecătoreşti naţionale a unei hotărâri de condamnare definitivă pronunţată de instanţele judecătoreşti ale unui stat străin [7].