Odată apărut, dreptul ca şi statul nu rămâne imobil, ci se dezvoltă, se modifică. Dreptul e supus unui flux continuu. Normele juridice rămân în vigoare un timp oarecare, apoi sunt înlocuite cu altele. Această reînnoire continuă a dreptului depinde, în mare măsură, de faptul că dreptul e un produs al spiritului uman. După cum spiritul uman se dezvoltă, ridicându-se de la stări inferioare la stări superioare de conştiinţă şi activitate, tot aşa se dezvoltă şi dreptul. Aflându-se în strânsă legătură cu alte fenomene sociale, dreptul reacţionează, într-o măsură mai mare sau mai mică, la toate schimbările ce au loc în cadrul acestor fenomene. După cum am menţionat anterior, la caracteristica evoluţiei dreptului, putem evidenţia următoarele trăsături principale ale acestui proces: 1. Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la elaborarea spontană, inconştientă, la elaborarea deliberată, conştientă a lui. 2. Tot mai pronunţat are loc trecerea de la particularitate la universalitate a dreptului, adică în dreptul fiecărui popor tot mai frecvent întâlnim norme ce ţin de interes general uman. Aceasta se referă mai mult la normele juridice ce reglementează drepturile şi libertăţile omului. 3. Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la motive psiholologice inferioare la motive superioare. Dacă la început dreptul se naşte din impulsuri imediate, instinctive cum ar fi, de exemplu, frica de pericol şi de necunoscut, la etapele mai avansate tot mai mult se evidenţiază motivele argumentate din punct de vedere ştiinţific. 4. Ideologiei primitive şi, deseori, inutilă a dreptului i s-a substituit ideologia unui drept pozitiv aflat într-un neîncetat progres social. După cum menţiona marele universitar francez Georges Ripert ,,nu se poate spune că una este mai bună decât cealaltă. Toate ideologiile introduc în lupta pentru crearea dreptului un element artificial …” [1]. Ar fi inutil să afirmăm că dreptul n-ar trebui să se schimbe. Dar se poate afirma că ,,stabilirea lui e necesară şi transformarea lui nu este o fatalitate” [1]. Ca şi în cazul statului, pentru descrierea procesului istoric şi a stării de dezvoltare a dreptului se evidenţiază diverse modalităţi de abordare a problemei. Cert este una: ,,Nici o normă nu rămâne neschimbată în timp şi în spaţiu; toate sunt variabile şi contingente … Istorismul nu este decât unul dintre aspectele marii mişcări naţionaliste …, iar în urma lui va rămâne această idee că nu va mai putea exista un drept care să fie comun tuturor naţiunilor” [3]. Dreptul este o formă a vieţii sociale. În societatea prestatală, nu există dreptul şi nici nu e nevoie de el. În acea perioadă totul era determinat de ,,voinţa şi conştiinţa socială”. Numai când în sânul societăţii se ciocnesc diferite grupe sociale se simte necesitatea unei organizaţii care ar asigura ordinea socială. La atingerea noii ordini sociale, un rol enorm îl are dreptul care, după spusele lui Ihering, ,,este un moment de echilibru între diferitele forţe sociale în luptă”, ,,totalitatea condiţiilor vitale ale societăţii, asigurate prin constrângerea exterioară de către puterea statului” [4]. În lucrarea Lupta pentru drept (Der Kampf um’s Recht), celebrul profesor al Universităţii din Gotingen Ihering continuă: ,,Scopul dreptului e pacea, mijlocul e lupta. Atâta timp cât dreptul trebuie să se aştepte la atacuri din partea nedreptăţii, – şi aceasta va fi atât cât va dura şi lumea, – lupta nu îi va fi cruţată”. Viaţa dreptului e o luptă, o luptă a popoarelor, a autorităţii statului, a claselor, a indivizilor…” Toate cuceririle mari pe care istoria dreptului le-a înregistrat, ca: desfiinţarea sclaviei şi a servajului, libertatea proprietăţii de pământ, libertatea meseriaşilor, a credinţelor religioase şi altele, au lupte prelungite adeseori timp de secole întregi şi dacă nu totdeauna urme de sânge, dar, în tot cazul, o mulţime de drepturi încălcate, trasează drumul pe care dreptul l-a străbătut. Căci dreptul este un Saturn care îşi mănâncă singur copiii. Dreptul nu poate întineri decât rupând-o cu propriul lui trecut. Un drept concret care pentru motivul că s-a născut şi trăieşte pretinde ca urmare şi o durată veşnică şi neîngrădită, seamănă cu acei copii, care ridică mâna împotriva mamei lor; dreptul acela îşi râde de ideea de drept când o invocă, căci ideea dreptului este o continuă evoluare: ceea ce există în această clipă trebuie să cedeze prefacerii care vine, căci: tot ce se naşte e foarte bun să piară [3]. Încă mai hotărâtor ne vorbeşte rectorul universităţii din Viena Anton Menger: ,,Orice ordine de drept este un mare sistem de putere, sistem format treptat la fiecare popor în cursul dezvoltării sale istorice. Interesele claselor stăpânitoare se transformă cu timpul în drepturi şi în norme de drept şi celorlalţi membri ai statului li se impune să le recunoască ca nişte date obiective. Când iarăşi cu timpul aceste raporturi de putere între diferite clase se schimbă, atunci drepturile şi normele de drept pierd baza lor firească şi cad din nou în sfere de interese şi de lupte pentru interese” [2]. Din cele spuse, rezultă că fiecare pas în progresul social generează noi forme de organizare socială, noi forme de reglementare normativă a relaţiilor sociale. Astfel, după lungi vicisitudini şi grele încercări, când mecanismul societăţii antice nu mai poate face faţă noilor probleme ale vieţii el cedează locul societăţii medievale care dezlănţuie noi izvoare de energie socială. Societatea medievală, la rândul său, cedează locul societăţii moderne, iar ultima e substituită de cea contemporană. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu dreptul ca fenomen social. De la primele legiuiri cunoscute (Codul lui Hamurabi, Legile lui Manu, Codul lui Mu, Legile lui Dracon şi Solon, Legea celor XII table) la Legea Salică, Oglinda Saxonă, Codul Carolina, Magna Charta Libertatum, Codul Callimach, de la primele Constituţii (Constituţia SUA de la 1784, Constituţia Franţei de la 1791) la constituţiile contemporane şi dreptul instituţional comunitar. Vorbind despre evoluţia continuă a dreptului nu trebuie de înţeles că evoluţia reprezintă o schimbare absolută. Ca şi oricăror altor fenomene, dreptului îi sunt specifice şi anumite elemente constante. Printre aceste elemente constante putem numi: a) un anumit respect al personalităţii umane; b) o anumită limitare a libertăţii individuale. Vorbind de un anumit respect al personalităţii umane, e necesar de a porni de la întrebarea: ce se înţelege prin personalitate umană? Pe parcursul istoriei, categoria dată are un conţinut diferit: la început numărul personalităţilor umane e redus, unii (de exemplu, robii) nefiind în genere consideraţi de oameni, mai apoi numărul lor creşte de la o etapă istorică la alta, de la o societate la alta. Remarcăm şi faptul că întotdeauna, chiar şi în condiţiile când dreptul reflectă voinţa unui număr redus de indivizi, au existat unele restricţii, limitări ale libertăţii individuale, chiar şi pentru acei care făceau parte din aceste minorităţi, voinţa cărora era reflectată în norme juridice. Problema constantelor dreptului mai necesită o precizare. Se ştie, că teoria generală a dreptului şi statului, având drept obiect – aşa cum am văzut – dreptul, statul, lumea normelor juridice etc. recurge la categorii proprii de cercetare, pe care le explică de la început pentru a da posibilitatea înţelegerii în ansamblu a fenomenelor examinate şi pentru a asigura cadrul juridic adecvat în tratarea fenomenelor şi proceselor juridice la nivelul diferitelor ramuri ale ştiinţei. Categoriile ştiinţei juridice au un caracter, de permanenţă, fiind denumite şi constante juridice [4].