Elementul central în politica socială europeană, în libera circulaţie a forţei de muncă în spaţiul Uniunii Europene este lucrătorul, care, de-a lungul timpului, a cunoscut o serie de modificări, în funcţie de politica şi economia la nivelul Uniunii Europene, dar şi de interpretările jurisdicţionale ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Izvorul juridic principal în materia instituţiei lucrătorului îl constituie cap. I (Lucrătorii), art. 45-48 din titlul IV (Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor). Noţiunea de lucrători vizează lucrătorii salariaţi, în timp ce nesalariaţii se circumscriu libertăţii de stabilire şi libertăţii de a presta servicii. O persoană păstrează calitatea de lucrător, chiar dacă salariul său este sub minimul de existenţă stabilit în statul membru gazdă. La fel, este relevant Regulamentul (UE) nr.492/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii Europene [1]. Instituţiile UE utilizează diverse formulări pentru a desemna conceptul de lucrător (lucrător migrant, lucrător naţional, lucrător permanent, sezonier şi frontalier, lucrătorii care sunt cetăţeni ai celorlalte state membre etc.). Între conceptul de lucrător migrant utilizat de UE şi cel folosit de către Consiliul Europei există diferenţe sub aspectul ratione personae [2, p.35]. În primul caz, libera circulaţie este recunoscută şi lucrătorilor sezonieri şi celor frontalieri. În cel de-al doilea caz, în viziunea Convenţiei europene referitoare la statutul juridic al lucrătorului migrant, noţiunea de „lucrător migrant” desemnează cetăţeanul unei părţi contractante care a fost autorizat de către o altă persoană să îşi stabilească reşedinţa pe teritoriul său, pentru a se încadra într-o muncă salariată [3]. De la protecţia acordată de Convenţie sunt excluse şase categorii de lucrători migranţi: a) lucrătorii frontalieri; b) artiştii, inclusiv artiştii de varietăţi şi animatorii de spectacole, sportivii, angajaţii pentru o perioadă de scurtă durată, persoanele care exericită o profesie liberală; c) marinarii; d) stagiarii; e) sezonierii; f) lucrătorii detaşaţi. Conceptul de lucrător nu a fost definit în doctrină, dar de către CJUE prin analizaraporturilor de muncă şi a elementelor sale caracteristice: a) prestaţia muncii în schimbul remuneraţiei; b) realizarea activităţii în favoarea unei alte persoane şi în subordinea acesteia; c) activitatea prestată să aibă valoare economică autentică şi reală [4, p.221]. Astfel, CJUE a statuat, în mod judicios, că definirea acestui concept trebuie să aibă la baza existenţei un raport de muncă. De esenţa raportului de muncă este că pentru o perioadă de timp o persoană (salariatul) prestează activitate pentru şi sub conducerea unei alte persoane (angajatorul) în schimbul unei remuneraţii (salariul). Nu contează natura şi durata muncii, însă activităţile trebuie să fie reale şi efective [5, p.17]. Hotărârea CJUE relevantă este pronunţată în cauza 337/97 C.P.M. Meeusen v. Hoofddirectie van de Informatie Beheer Groep [6] pe 8 iunie 1999. Ca urmare, definiţia preluată de Comisia Europeană este următoarea: „Fiecare resortisant al unui stat membru are dreptul de a lucra în alt stat membru. Termenul «lucrător» are un anumit sens în dreptul UE şi nu poate face obiectul unor definiţii naţionale sau al unor interpretări restrictive. Acesta se referă la orice persoană care efectuează sub direcţia altcuiva o muncă reală şi autentică pentru care este plătită. Termenul nu acoperă lucrătorii migranţi din ţările terţe” [7]. Potrivit CJUE, conceptul de lucrător, prevăzut de art.45 din TFUE, este specific Uniunii Europene. Dacă fiecare stat membru ar putea defini şi modifica sensul noţiunii de lucrător, atunci, în funcţie de interesul acestora de a-şi proteja propria piaţă a forţei de muncă, anumite categorii de lucrători ar fi fost excluşi din sfera de aplicare a tratatului [8, p.300]. O categorie aparte sunt lucrătorii frontalieri, care îşi au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru UE, dar îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unui alt stat membru vecin. Acestor lucrători li se aplică legislaţia statului pe teritoriul căruia sunt angajaţi şi beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii ţării gazdă în ceea ce priveşte accesul la ocupare, condiţiile de muncă şi prestaţiile sociale [9, p.129]. Libera circulaţie a lucrătorilor reprezintă în fapt o concretizare în domeniul forţei de muncă a principiului general cuprins în art. 18 al Tratatului TFUE conform căruia ,,în domeniul de aplicare a tratatelor, şi fără a aduce atingere dispoziţilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate” [10, p. 97].