Termenul ,,educație” poate fi interpretat în sens larg și restrâns. În primul caz, este vorba despre transmiterea cunoștințelor, atitudinilor și culturii ucenicului, în al doilea – transmiterea cunoștințelor în instituțiile de învățământ, în scop de dezvoltare intelectuală [1]. Cee ce ţine de dreptul la învățătură, considerăm că trebuie să analizăm educația în sensul larg, ceea ce semnifică nu numai instruirea în școală sau instituția de învățământ superior, ci și în alte forme, cum ar fi educația la domiciliu și autoinstruirea, perfecţionarea pregătirii profesionale, învățământul la distanță, și corporativ etc. Legislația privind educația adesea este elaborată pe baza sensului restrâns al educației, prin urmare, actele internaționale, constituționale și legislația națională protejează numai dreptul la educaţie în sens restrâns. Raporturile publice legate de dobândirea cunoștințelor în afara instituţiilor de învăţământ speciale, în alte forme decât învățământul primar, secundar, superior și postuniversitar, nu sunt incluse în conținutul dreptului omului la educaţie [2]. Cu toate acestea, dreptul la învățătură ar trebui să cuprindă orice tip de educație, indiferent de metodele utilizate și formele de obţinere a acesteia. În conformitate cu esența dreptului în cauză, învăţământul poate fi obținut în orice țară din lume, în orice formă pe tot parcursul vieţii. Dreptul la învățătură nu poate fi caracterizat ca un drept secundar sau primar – acesta este o parte integrantă a sistemului drepturilor omului. Este evident faptul că drepturile din ,,a doua generație”, inclusiv dreptul la învățătură, ,,ar trebui să fie parte integrantă a unui mecanism social în cadrul căruia ar promova stima de sine a titularilor acestor drepturi, dar, în același timp, ar consolida sentimentul acestora de solidaritate socială” [3]. Sarcina creării unui astfel de sistem educational, care își propune dezvoltarea unei personalităţi integre, conștientă de bazele morale și juridice a relațiilor în societate și dispuși să le urmeze, nu este doar o sarcină a statului, dar, de asemenea, a societăţii în general. În acest caz, interesele omului, societăţii și statului coincid – competitivitatea unei țări depinde de eficiența sistemului de învățământ, care, la rândul său, este condiţionată de starea economică a statului. Fără un sistem de învățământ bazat pe principiile libertății, egalității accesului la învăţământ, participării statului în educație, este imposibilă dezvoltarea științei, tehnologiei, metodelor și mijloacelor de producție. Cu toate acestea, în contextul globalizării, realizarea dreptului la învățătură este un instrument important al comunicării interstatale, comunicării interculturale și interetnice. ,,Interacțiunea culturilor, schimbul de idei, informații – o condiție necesară pentru dezvoltarea normală a lumii moderne” [4], iar această condiție nu poate fi realizată fără crearea sistemelor educaționale eficiente în fiecare stat în parte. Astfel, dreptul la învățătură reprezintă nu numai un drept fundamental al omului, ci în acelaşi timp o garanție necesară pentru realizarea altor drepturi ale omului. Acest lucru se datorează faptului că anume educația permite individului să conştientizeze natura drepturilor și responsabilităților sale, să le realizeze și să le exercite – adică, asigură transmiterea competențelor și cunoștințelor necesare pentru viața individului în societate și participarea acestuia la viața statului. Mai mult decât atât, în raport cu multe alte drepturi, în primul rând, dreptul la viață, dreptul la o viață decentă și dreptul la muncă, realizarea acestui drept creează anumite garanții economice și sociale care asigură diversitatea locurilor de muncă, sporirea autoidentificării, obţinerea unei poziții sociale mai bune necesare pentru o viață decentă. Pe lângă aceasta, dreptul la învățătură este strâns legat de principiile altor drepturi ale omului, care stabilesc posibilitatea de a vorbi limba maternă, și de a trăi în conformitate cu tradițiile naționale. Din aceleași motive, dreptul la învățătură joacă o importanţă majoră pentru drepturile procedurale și dreptul la o protecție jurisdicțională. Este clar faptul că dreptul la învățătură este în acelaşi timp o garanție practic pentru toate celelalte drepturi ale omului, unindu-le și ocupând un loc special într-un sistem unificat al drepturilor omului. Conţinutul dreptului la învățătură prin intermediul principiilor sale fundamentale nu este unul nou – programul Dreptul la educație al Organizației Națiunilor Unite publică materiale bazate pe recunoașterea celor patru principii ale dreptului la învățătură: (1) disponibilitatea, adică îndeplinirea unei activităţi de stat necesare pentru realizarea dreptului și existenţa infrastructurii și profesorilor instruiți; (2) accesibilitatea, adică, lipsa discriminării și asistenței în obținerea educației de către păturile cele mai marginalizate ale societății; (3) admisibilitatea, și anume, independența educației, siguranța acesteia și profesionalismul personalului didactic; (4) adaptabilitatea, și anume, flexibilitatea conținutului educaţiei, conformitatea acesteia cu situația economică și socială actuală ("4 As" Availability; Accessibility, Acceptability, Adaptability) [5]. Reprezentantul Special al ONU pe probleme ce ţin de dreptul la învățătură, Catherine Tomaszewski, constată că aceste patru principii trebuie să fie în același timp și conținutul dreptului la învățătură, precum și indicatorii de realizare a acestuia [6]. În ciuda faptului că aceste principii pot fi găsite în lucrările unor autori străini și în unele documente analitice elaborate de organizațiile internaționale [7], acestea pot fi folosite numai în scopul determinării criteriilor cărora ar trebui să corespundă educaţia, dar acestea nu răspund la întrebarea ce fel de drepturi și obligații apar la individ și stat.